DISPERARE la porţile Europei | IMIGRAȚIA şi noua cortină de sârmă ghimpată

DISPERARE la porţile Europei | IMIGRAȚIA şi noua cortină de sârmă ghimpată
Evaluaţi acest articol
(12 voturi)

* Anul trecut, mai bine de 1,25 milioane de refugiaţi, goniţi de războaie, persecuţii sau sărăcie, au cerut azil în ţările UE * Închiderea „rutei balcanice” nu va scăpa Europa de valurile de imigranţi * Reacţiile xenofobe riscă să pună şi mai mult gaz pe focul unei crize care capătă accente din ce în ce mai dramatice


Închiderea „rutei balcanice” pentru imigraţia ilegală este, în aceste zile, miza unor negocieri intense la nivel european, acordul cu Turcia fiind considerat un element-cheie în instaurarea unui mecanism care să permită cât de cât menţinerea sub control a situaţiei. Dar chiar şi dacă acest mecanism va deveni funcţional, iar piedicile nu vor fi puţine, asta nu înseamnă că vom asista la un sfârşit al crizei migraţiei. În fapt, suntem abia la început şi, deşi se vorbeşte foarte mult de refugiaţii care pleacă din calea războaielor sau a persecuţiilor, în paralel se constată o creştere din ce în ce mai mare a numărului de imigranţi economici.

În aceste condiţii, amplitudinea valurilor de refugiaţi tinde să devină în acest an chiar mai mare decât anul trecut. Cel mai îngrijorător este, însă, că ţările din spaţiul comunitar nu sunt pregătite să facă faţă în mod coerent acestei provocări. Rezultatele se văd nu numai în componenta socială şi umanitară a crizei refugiaţilor, disensiunile dintre statele UE, ci şi în ascensiunea alarmantă, inclusiv în plan politic, a curentelor rasiste şi xenofobe.

Dimensiunea problemei

Dimensiunea valului imigraţionist în 2015 a devenit cuantificabilă după centralizarea de către Eurostat a datelor colectate de la statele membre, elementul de referinţă fiind cererile de azil depuse de imigranţii din spaţiul extracomunitar. Iar cifrele sunt, într-adevăr, uluitoare.

Astfel, doar în cursul anului trecut, în ţările UE s-au depus nu mai puţin 1,25 milioane de cereri de azil. Evoluţiile după ţara de origine pun şi ele într-o lumină nouă fenomenul migraţionist. Astfel, numărul de sirieni s-a dublat şi a ajuns la 362.775 de persoane, reprezentând 28,9 la sută dintre refugiaţi. Numai că numărul de refugiaţi irakieni a crescut de şapte ori şi a ajuns la 121.535 de persoane (9,7 la sută). Se văd astfel atât efectele extinderii Statului Islamic (ISIS), cât şi consecinţele prelungirii devastatorului război din Siria.

Anul trecut, a crescut însă foarte mult şi numărul de imigranţi din alte regiuni ale lumii. De exemplu, numărul de refugiaţi din Afganistan a crescut de patru ori, ajungând la 178.230 de persoane (14,2 la sută), iar acesta poate fi considerat inclusiv un efect al eşecului derulării unor programe de dezvoltare a respectivei ţări, după înlăturarea de la putere a talibanilor. De altfel, influenţa acestora din urmă este din nou în creştere, iar în unele regiuni autorităţile au fost forţate să încheie cu talibanii un soi de „armistiţiu”, fapt care este, în ultimă instanţă, oglinda unui stat care nu reuşeşte să-şi controleze teritoriul.

Războaiele şi persecuţiile nu sunt singurii vectori ce pun în mişcare valurile migraţioniste. Un lucru de care mai puţin se vorbeşte public este că valul imigraţionist antrenează tot mai multe persoane chiar şi din ţările din Balcani. Astfel, pe lângă statele pe care le-am amintit, pe locurile următoare ca număr de cereri de azil au fost, anul trecut, Kosovo şi Albania, cu 66.885 de cereri, respectiv, 65.935 de cereri, ceea ce ridică întrebări nu numai în privinţa viabilităţii „statului” apărut după conflictul din fosta Iugoslavie, ci şi în privinţa consecinţelor decalajului de dezvoltare dintre ţările din Balcani de Vest şi UE, pentru că imigraţie ilegală, chiar dacă într-un număr mai mic, se înregistrează şi din Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Macedonia sau Serbia.

Dincolo de Orientul Mijlociu şi Balcani, este în creştere şi numărul de imigranţi din „restul lumii”. Astfel, în topul ţările de origine ale imigranţilor apar şi Pakistan - 46.400 de persoane, Eritreea - 33.095 de persoane, Nigeria - 29.915 persoane, Iran - 23.360 de persoane. În afară de acestea mai sunt însă peste 325.500 de cereri de azil de la persoane care provin din ţările din nordul Africii (Libia, Egipt, Tunisia, Algeria), dar şi din spaţiul ex-sovietic, un număr de peste 20.000 de cereri de azil fiind depuse, de exemplu, de cetăţeni din Ucraina.

Sacrificii pe ruta balcanică

Strict în ceea ce priveşte „ruta balcanică” a imigraţiei, aceasta a luat amploare odată cu creşterea numărului de refugiaţi care reuşeau să treacă din Turcia în insulele greceşti, de aici căutând mai departe să-şi croiască drum spre ţările mai prospere din Europa de Vest. Dacă, în anii trecuţi, „epicentrul” migraţiei în zona Mediteranei era în Italia, în insula Lampedusa, în prezent acesta se află în Grecia, ţară deja aflată într-o situaţie economică dificilă, dar care trebuie să facă faţă celor mai mari afluxuri de refugiaţi. În 2015, în Grecia au ajuns aproape 860.000 de refugiaţi, iar în prezent numărul acestora este de aproape un milion de persoane, după ce, numai în primele două luni ale acestui an s-au mai înregistrat peste 130.000 de refugiaţi.

Nu puţini au fost cei care au apreciat că Turcia, în mod intenţionat, ar fi slăbit controalele la frontiere, pentru a-şi asigura o poziţie de negociere mai puternică atât pe subiectul eliminării vizelor în UE pentru cetăţenii turci, cât şi în ceea ce priveşte deschiderea de noi capitole de negociere în procesul de aderare la Uniunea Europeană. La fel de adevărat este, însă, că Turcia are pe teritoriul său aproape 3 milioane de refugiaţi, iar ţările europene au fost în general destul de alunecoase atunci când a fost vorba de asigurarea unei asistenţe, inclusiv de natură financiară.

Cert este că, fie şi în condiţii de iarnă, fluxurile de imigranţi spre insulele greceşti nu a fost limitat, fapt ce a stârnit nervozitatea autorităţilor de la Atena, care au declarat că nu vor accepta să transformarea ţării într-o „închisoare a sufletelor”, în condiţiile în care tot mai multe cortine de sârmă ghimpată se ridică la frontierele statelor europene.

Dramatismul traversării Mediteranei în ambarcaţiuni mai mult sau mai puţin improvizate transpare şi din datele Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie (IOM), care relevă că, anul trecut, nu mai puţin de 3.770 de imigranţi şi-au pierdut viaţa, în încercarea de a traversa marea. Dintre aceştia, 800 au murit în zona insulelor greceşti, iar restul după ce au încercat să ajungă în Europa de pe coasta nordică a Africii.

Efecte în ţările de destinaţie

Rutele de migraţie sunt determinate şi de ţările de destinaţie spre care aspiră refugiaţii. Ţările europene prospere sunt preferate, pe primul loc fiind Germania, atât din cauza unui climat economic şi protecţie socială mai solid, cât şi din cauza unor mesaje politice ale autorităţilor, inclusiv ale cancelarului Angela Merkel, interpretate drept încurajatoare pentru imigranţi. Aşa se face că, din totalul cererilor azil depuse la nivel european, mai bine de o treime, adică peste 476.000 de cereri, sunt în Germania. Dar există şi ţări în care, deşi mesajul politic a fost diametral opus, precum Ungaria, acest lucru nu a ferit autorităţile de o avalanşă de 177.130 de cereri de azil. Pe de altă parte, numărul mare de cereri a dus la o radicalizare a societăţilor din aceste ţări. În Germania, mai ales după atacurile de la Koln din noaptea de Anul Nou, când sute de femei au fost agresate de grupuri de imigranţi, curentele antiimgraţie au devenit tot mai puternice, iar acest lucru s-a văzut în alegerile regionale. La rândul său, Ungaria a decis construirea la frontiere de garduri de sârmă ghimpată, exemplu urmat şi de alte ţări, precum Macedonia.

Dar elementul cel mai grav în criza refugiaţilor a fost generat de atentatele de la Paris, din noiembrie 2015, revendicat de ISIS.

Unii dintre atacatori au pătruns, se pare, în Europa ascunzându-se printre refugiaţi, iar acest lucru a stârnit o teamă generală că, deschizând uşa imigranţilor, se deschide uşa grupurilor extremiste. Intoleranţa cetăţenilor europeni este în creştere, iar ascensiunea xenofobei a găsit deja un teren fertil, în condiţiile în care, în unele ţări, curentele eurosceptice erau oricum în creştere. Presiunile în sensul asigurării „purităţii” religioase sau naţionale sunt din ce în ce mai mari, deşi, la modul practic, ca medie la nivel european, ar reveni doar 260 de refugiaţi la o sută de mii de locuitori.

Ce-i drept, ţările resimt în mod diferit impactul cererilor de azil. De exemplu, deşi Germania are cele mai multe cereri de azil, raportat la dimensiunea populaţiei, media ar fi de 587 de cereri la suta de mii de locuitori. În cazul Ungariei, însă, raportul este de 1.799 de cereri la o sută de mii de locuitori. Pe locurile următoare s-ar afla Suedia, cu 1.667 de cereri de azil la suta de mii de locuitori, şi Austria, cu 1.027 de cereri de azil la suta de mii de locuitori.

Accente de intoleranţă au apărut inclusiv în România, ţară în care, până anul trecut, nu au fost depuse decât 1.225 de cereri de azil, ceea ce ar însemna cam… şase refugiaţi la suta de mii de locuitori. Departe de realitate, n-au întârziat să apară voci care acuză imigranţii că „fură locurile de muncă” sau că „trăiesc mai bine decât şomerii noştri”. Autorităţile publice sau politice n-au făcut prea mari eforturi pentru a se delimita de astfel de declaraţii, astfel că fermentul unor poziţii radicale începe să lucreze în societatea românească, iar consecinţele extinderii unor atitudini intolerante ar putea avea consecinţe grave pe termen lung şi nu neapărat doar în privinţa imigraţiei.

Singura soluţie valabilă în cadrul crizei refugiaţilor ar trebui să înceapă cu o schimbare de paradigmă în raport fenomenul migraţiei. Poate că liderii europeni ar trebui să mediteze mai mult la cauzele acestui fenomen şi să încerce să-l contracareze la el acasă, prin politici mai coerente la nivel internaţional în domeniul prevenirii conflictelor sau a discrepanţelor de dezvoltare regională. Combaterea reţelelor de crimă organizată şi trafic cu fiinţe umane ar fi un „front” cel puţin la fel de important precum cel al combaterii terorismului. Şi, nu în ultimul rând, ideea de solidaritate comunitară n-ar trebuie să rămână doar la nivelul declaraţiilor politice. Altfel, o Europă ca societate deschisă, fără frontiere, fie ele economice, politice sau sociale, ar putea să rămână un proiect irealizabil.

Citit 4726 ori Ultima modificare Vineri, 14 Octombrie 2016 16:04

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.