Da, nu cobor din pod! Nici dacă-mi crapă inima! Stau aici! Stau aşa! Simt că o mare descoperire-i în mijlocul cestui mister! Trebuie să caut, numai! Trebuie să fiu atent, numai! Trebuie să am curaj, numai!...Iată, în diedrul nord-estic, colbuit de dulcele-amarul vremii, văd un teanc de scrisori! Sub ochii şi sub paza unui rege Paing văd! Parcă dinadins celebrul rege Paing şi-a ţesut pânzele peste mormanul de scrisori! Să nu le vadă nimeni! Şi să nu le atingă nimeni! Şi să nu le fure nimeni!...Deschid un plic! Încă unul! Văd că toate au acelaşi scris! Scris identic celui din scrisoarea de pe lada cu zestre! Nu citesc, deşi sunt foarte curios! Nu citesc, fiindcă aud, cum şi în Singurătatea odăii singure, dinspre ochii uriaşi/blânzi ai regelui Paing: "Arată-mi, doamnă, taina corsetului de unde/ au coborât fiorii lianelor de ger,/ spre braţul meu (de-o viaţă) ce aştepta (stingher)/ virginitatea verde din frunzele fecunde!// Şi dă-mi binecuvântu-n păianjen de a trece/ şi-a împleti capcana pe gerul din liane.../ Cu fire de căldură, dantele diafane/ s-ademenesc spre foamea sălbatică şi rece!"//...Da, nu mai am îndoială, e scrisul mirelui către mătuşa mireasă, înainte de nuntă, atunci, în ploaie şi-n gloduri, atunci, înainte de...când...în toamna aceea...!...Şi iarăşi aud! Şi iarăşi mă minunez! Şi iarăşi mi se pare că-l aud pe mire printre "lianele", printre firele perfecţiunii cestui Paing: "De plânsul cui ajung cariatide?/ pe ţeava puştii, gloanţele se sting.../ şi în cutii poştale (ruginite)/ perfect se surpă ultimul paing!// Ce an/lumină! Doamne, ce an/Dante!/ Nisipul cade-n şoaptă şi adună/ doar câteva iubiri automate/ şi nişte lupi înflăcă-raţi de lună!/ Se surpă dorul...Marginile lumii,/ menghine reci, s-apropie de mine/...Iar vine toamna, iarăşi mor salcâmii,/ dar panta rhei tot panta rhei rămâne!"//...Harnic şi parcă bucuros că cineva e-n stare să-i asculte, după atâta vreme, vibraţiile unui trecut minunat, Paingul ţese-n faţa mea o capcană în formă de corabie!...Şi ţese! şi ţese! şi ţese!...Şi, deodată, ca şi cum n-aş fi-n Podul bunicei Maria, ca şi cum n-aş fi-n acest vis fabulos, mă văd pe-o corabie, în largul unei aventuri, în largul Odiseei, în largul unei lacrimi, cum genial a zis şi a scris poetul Adrian Păunescu: "Corabie în largul unei lacrimi,/ destin la patru capete crestat,/ cheremul rece al atâtor patimi/ o cârmă limpede a fecundat!"...Şi câte sirene (!): "Când, mai târziu, a putrezit catargul,/ sirenele muriseră la prova!/ Îndrăgostit de-a lungul şi de-a largul,/ visam Ithaca şi strigam Moldova!"...Nu?
