* Despre cartea de poeme a lui Dan Cheşcu, „Antidot” *

Cred că amănuntele biografice nici nu pot crea, nici nu pot salva opera. Pot exista influenţe reciproce, asta da, este de admis, dar opera (dacă este adevărată, valoroasă) transcede viaţa, astfel încât peste vreme puţini îşi vor mai aminti întâmplările (ne)plăcute trăite de autor.

Am simţit nevoia să spun aceste lucruri în legătură cu Dan Cheşcu, „poetul gunoier”, cum a fost numit deja chiar în unele publicaţii, menţionându-se ciudăţenia ca un inginer să lucreze la salubritate.

Am asistat recent la  lansarea cărţii sale, „Antidot” (scoasă de editura InfoRapArt), în cadrul Salonului literar „Axis libri”. Autorul s-a bucurat de o bună primire. Poemele lui – de asemenea. Să ne apropiem de ele. Sunt triste şi scrise cu sinceritate, cu o sinceritate care se simte cu pregnanţă oriunde.

Universul poetic zămislit se află între viaţa-viaţă şi Dumnezeu. În acest spaţiu se zbat fel de fel de simţiri. Iată textul poetic (fără titlu) care deschide cartea: „Împăcarea care doare, fulgerată printre stâncile răbdării,/ e că între Dumnezeu şi tine stă amăgitoarea soartă,/ cât ai vrea viaţa... altfel să fie,/ tot amarul să dispară şi făptura să tresară,/ încântată de dulceaţa pogorârii din înalt;/ mare şi necuvenit e darul.../ şi ca floarea care doar o clipă poate stăpâni parfumul/ chip devii – aici rămâi: El – pretutindeni.”

Sau este de reţinut un alt poem definitoriu, tot fără titlu: ”fii sincer cu tine însuţi:/ păsările ştiu asta demult;/ brazii le privesc cu respect/ ca pe noii stăpâni!”.

Un text liric deosebit („balada cartofului adormit în mâinile unui copil răpus de foame”) ne aminteşte de „Moartea căprioarei” a lui Labiş: „ce se întâmplă în spatele acestei vieţi?/ de ce cerşim lumină şi candoare?/ ar trebui să uit de Dumnezeu/ când fata mea şopteşte: „mi-e foame!”

Sunt şi stângăcii care ţin mai ales de formă, de stil, de atingerea, poate involuntară, a unor sintagme uz(it)ate, amestecate în acelaşi poem cu metafore izbutite („afurisita asta de poezie”).

Am întâlnit şi reminiscenţe de lectură: „mă duc să mor puţin”, primul vers din poemul fără titlu de la pag. 56, seamănă foarte mult cu zisa lui Marin Sorescu din poezia „Shakespeare”, al cărei ultim vers sună aşa: ”S-a dus să moară puţin”.


Dincolo de aceste observaţii, cred că poetul şi-a atins scopul cu prima sa carte: şi-a expus temele, şi-a prezentat mijloacele, a convins. Ne-a convins de dorinţa lui de a  încerca să-şi facă un univers propriu, credibil, emoţionant, lucru remarcat şi de către cei care au vorbit despre carte la Salonul literar „Axis libri”.

Este limpede că autorul ştie deja să se exprime prin poezie, are putinţa  de a scoate frumuseţe din teme diverse, unele noi, şi de a o dărui semenilor. Iată ce frumos spune: ”mi se întâmplă atâtea lucruri care cer iubire/ încât încep să cred că fără dragostea mea/ Universul ar redeveni punct”.

Îl aşteptăm pe poetul Dan Cheşcu să ne ofere viitoare „lucruri” frumoase în cărţile ce vor urma.

Dan Plăeşu