În „Labirintul Irinei” sunteţi invitaţi să intraţi în pijamale. Vă închideţi telefoanele, nu înainte de a pune alama să sune pentru dimineaţă, vă aşezaţi comod în scaunul de la Teatrul Dramatic şi pătrundeţi pentru o oră şi jumătate într-o lume a viselor.

Irina, personajul principal al piesei, vă oferă posibilitatea de a fi părtaşi la visele ei („noaptea depinde de ce simţi, nu de ce vezi”). Veţi face cunoştinţă cu personaje şi întâmplări care, cel mai probabil, v-au bântuit şi pe dumneavoastră noaptea.

În regulă am exagerat puţin: nu e neapărat necesar să veniţi în pijamale. Dar trebuie să îndepliniţi celelalte condiţii. Altfel, cea mai recentă piesă pusă în scenă de regizorul Eugen Făt va fi doar un alt vis de care nu vă veţi mai aminti în zori.

Ultimele vise

„Labirintul Irinei - alb” e o piesă cu totul aparte, în care firul epic e doar un pretext. Irina (Carmen Albu – incredibilă coincidenţa între numele actriţei şi culoarea-simbol a piesei) îşi petrece ultimele clipe din viaţă la un ospiciu, permiţându-şi luxul suprem de a visa.

Îi invită pe cei apropiaţi să intre în lumea ei, iar persoana pe care şi-o doreşte cel mai mult alături este mama (Tamara Constantinescu). Curios, mama apare în chipul unei fete tinere, de vârsta ei, ca o prietenă apropiată.

În acest vis, Irina este stăpână, ea regizează totul. Inclusiv replicile mamei par a fi desprinse din vocabularul Irinei, mama se conformează tiparelor pe care le defineşte Irina. E un vis plăcut, în care „visătorul” deţine controlul.

Însă, la un moment dat, Irina scapă frâiele, visul se transformă în coşmar, pentru că în scenă îşi face apariţia tatăl, nemernicul din pricina căruia Irina este bolnavă psihic. Scena este absolut superbă şi înfricoşătoare în egală măsură. Sub forma unui travestit, tatăl interpretează o melodie (o prestaţie live excelentă a actorului Cosmin Panaite) care zguduie simţurile tuturor celor care iau parte la vis. Irina face o criză, după care visele sale se schimbă radical.

Detaşarea Irinei

Personajul nu mai participă la propriile vise, e un simplu spectator, urmează o detaşare a Irinei de ceea ce se întâmplă în mintea ei. Dar metaforele se amplifică, sunt vise dintre cele pe care, oricât te-ai chinui în zori, nu vei reuşi să le desluşeşti pe deplin.

Şi cu cât de îndepărtezi de momentul visului, cu atât lucrurile devin mai neclare. Nu sunt nici vise plăcute, nici coşmaruri: Irina, care doarme în fundal, nu are niciun fel de reacţie. Spectatorii pot vedea însă cum s-a jucat regizorul cu visele.

Spectacolul de imagine, cel de sunet, coregrafia, luminile oferă spectatorilor o punere în scenă a unui vis colectiv. Iar fiecare dintre privitori este invitat să asocieze ceea ce vede cu imagini din propriile vise.

Aici e magia spectacolului: visul nu este livrat într-o formulă fixă, ci e adaptabil. „Labirintul Irinei - alb” e o piesă pe care fiecare o interpretează cum vrea. Şi nimeni nu greşeşte. Atenţie, însă la final, când simbolul „alb” se relevă drept opusul a ceea ce înseamnă în mod obişnuit. „Albul” e moarte, în piesa lui Eugen Făt.

„Vise împrumutate”

Spectacolul este o creaţie a regizorului Eugen Făt. Textul a plecat de la un anunţ postat pe blogul personal, care vizitatorii erau rugaţi să îşi povestească visele. Eugen Făt le-a adunat apoi şi a pus în scenă elementele care se regăseau în cele mai multe dintre vise.

Teatrul Dramatic „Fani Tardini” vă invită sâmbătă, 7 martie, la premiera acestei piese, de la ora 19.00.