"This tablet is dedicated by his relatives to the memory of Charles Cunningham British viceconsul and consul for 24 years at Galatz and Ibraila"... Aşa începe textul săpat pe o piatră de mormânt turnată, sobră, uitată de un veac în Cimitirul „Eternitatea”, unde am aprins o lumânare: „Această placă este dedicată de apropiaţii săi memoriei lui Charles Cunningham, viceconsul şi consul britanic la Galaţi şi Ibrăila [Brăila]". De fapt, Cunningham s-a ocupat o scurtă vreme şi de interesele consulare ale Franţei, care nu avea consulat în cele două mari porturi, şi, odată cu Unirea Principatelor, puternica regină Victoria a hotărât să dea în sfârşit rang de consulat reprezentanţei britanice gălăţene.
La vizita de anul trecut pe care Excelenţa Sa Paul Brummell, ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la Bucureşti, a întreprins-o la Muzeul de Istorie „Paul Păltănea”, unde diplomatul a vorbit numai în româneşte, oaspetele şi-a notat cu interes date despre istoria locală, despre Cuza, dar şi despre britanicii din Galaţi, precum negustorul Edward P. Youell şi fiica sa Sibylle, născută la Galaţi şi căsătorită Chrissoveloni, dar şi despre cel care avea să-i salveze în timpul represiunii de la 1848 tocmai pe Cuza şi pe viitorul mare primar, prinţul Moruzi, implicat în afacerile britanice şi liberul comerţ pe Dunăre la Galaţi şi care a propus înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării: consulul Cunningham. Am fost astfel bucuros să-l informez de Sărbători pe diplomatul britanic, care mi-a răspuns imediat că speră să poată vizita monumentul britanicului când va ajunge la Galaţi.
24 de ani, la post, la mal de Dunăre
Viceconsulii de dinaintea lui Cunningham rezistaseră foarte puţin la post, făcând faţă la tot felul de revolte ale grecilor ionieni şi la scandaluri de corupţie în care erau implicaţi supuşi britanici din cele două oraşe. Inscripţia de pe mormânt, asupra căreia vom reveni, vorbea despre calităţile celui dispărut după lunga şedere la Galaţi. Ea continuă şi în italiană, astfel că aflăm că un prieten, Rastello, împreună cu alţi amici, realizaseră o împrejmuire a mormântului, astăzi dispărută… Piatra are la căpătâi o alta, plantată aproape vertical, aparţinându-i însă altui defunct britanic. E ştearsă de vremuri, abia se poate vedea un 18, anul naşterii probabil, şi numele: Alfred George Babbidge.
Mormântul uitat se găseşte nu departe de monumentul unui tânăr nobil japonez şi e vecin cu cel al familiei Makşay, în faţa unei capele anglicane părăsite şi ruinate. Nepotul ultimului fotograf Makşay, inginerul Sorin Mastăcanu, îi spusese de mormânt cercetătorului Tudose Tatu, de la care am aflat iniţial de mormânt. Cercetătorul şi muzeograful Valentin Bodea mi-a spus şi unde l-a descoperit, întâmplător, şi a muncit din greu, cu mâinile, ca să cureţe „jungla” de arbuşti groşi şi de buruieni de deasupra.
Primul consul britanic
Cunningham a fost influentul diplomat al celei mai mari puteri economice a lumii în acea vreme. Putere care încerca să micşoreze influenţa rusească, ce boicota buna circulaţie pe Dunăre a navelor comerciale britanice, pline cu grâul nostru, a navelor austriece aliate imperiului britanic, o flotă de prime nave cu aburi. Englezii organizaseră inclusiv sistemul de asigurări navale, au descoperit un cronometru destinat navigaţiei prin care, pentru prima dată, puteau şti cu exactitate şi longitudinea la care plutea nava pe mare, au organizat o reţea uriaşă de depozite şi reprezentanţe, şi stăpâneau multe resurse naturale în colonii de pe alte continente…
Reprezentant al unei puteri comerciale colosale
Cunningham şi medicul Wagner fuseseră în anchetă la închisoarea oraşului, în martie 1845, după ce un supus britanic murise acolo, nota conf. univ. dr. Constantin Ardeleanu, în „Danubius”, publicaţie a Muzeului de Istorie gălăţean. Cunningham se ocupa de paşapoarte, de înlesniri comerciale, de drepturile britanicilor, dar rolul esenţial al consulului a constat în păstrarea unei navigaţii libere pe Dunăre şi în buna informare a Londrei!
În cartea sa „Gurile Dunării - o problemă europeană. Comerţ şi navigaţie la Dunărea de Jos în surse contemporane (1829-1853)” (Editura Istros a Muzeului Brăilei), profesorul Ardeleanu nota: „Prin 1853, comerţul între Marea Britanie şi Principate luase avânt, provinciile dunărene furnizând cantităţi mai mari decât teritoriile otomane propriu-zise, circa o treime dintre vasele care ancorau în porturile dunărene fiind fie britanice, fie în căutarea unei încărcături de cereale pentru Marea Britanie”. Era un „conflict diplomatic”, iar Anglia, care conducea diplomatic şi „marele bolnav al Europei”, Imperiul Otoman decadent, nu putea ierta! Viceconsulul raporta că ruşii nu-şi făceau treaba la Sulina („neglijenţă” rusească, de ani buni - reclama apoi lord Henry John Temple, viconte de Palmerston, pe atunci ministru de Interne Britanic în Camera Comunelor: adâncimea la Bară scăzuse într-atât încât mai multe vase comerciale străine erau blocate, printre care 25 de nave britanice. Viceconsulii austrieci, francezi şi piemontezi protestau şi ei. „Cu câteva sute de nave blocate între aluviunile dunărene şi autorităţile ţariste”, scrie profesorul, presa din Anglia şi Irlanda a explodat, vorbind chiar într-un titlu despre o „capcana” navală („Freeman´s Journal”…), spunând că mărimea pâinii muncitorilor britanici depindea de… adâncimea apei la Bara Sulina. „Daily News” afirma că însuşi ţarul ar fi declarat că voia să defavorizeze astfel transportul pe Dunăre, în favoarea Odesei.
Urma ocuparea Principatelor de către trupele ţariste şi imediat declaraţia de război a Imperiului Otoman, ceea ce declanşa un război aproape mondial, Războiul Crimeii, care avea să aducă în sfârşit la formarea unor state naţionale, precum Italia, Germania sau România. „Când cercurile guvernamentale londoneze au decis implicarea ţării lor în conflictul ruso-turc, una dintre cerinţele Angliei „pentru aurul cheltuit şi mai ales pentru marile inimi care nu vor mai bate” a fost ca „hrana copiilor ei să nu mai fie taxată pentru a servi interesele vulturului nordic” - imperiul ţarist având pe stemă vulturul bicefal. Din 1845, "foametea cartofului" (o ciupercă care a distrus cinci ani recoltele) a făcut un milion şi jumătate de morţi în Irlanda, peste un milion de emigranţi în SUA şi Canada, ascuţirea duşmăniei faţă de englezi şi exportul fără taxe în Anglia al grâului şi porumbului românesc.
