O operă a arhitectului Ateneului - la Galaţi * Artistul cu două decenii… de facultate * „Debarcarea” arhitecturii franceze, ca-n Normandia!
S-a mai scris, chiar şi în „Viaţa liberă”, despre istoria frumoasei clădiri (aflată pe Lista Monumentelor Istorice doar din anul 2010) a sucursalei Băncii Naţionale a României, de pe strada Fraternităţii; acum aproape ascunsă, din păcate, după nişte brazi, care nu lasă deci nici iarna loc ochiului să se strecoare. Puteţi să admiraţi vechea construcţie dintr-o carte poştală de la 1903, reprodusă de profesorul Valentin Bodea în cartea sa „Monumente istorice şi de arhitectură”, unde scrie amănunţit despre clădire.
O să vedeţi însă că mai pot fi descoperite lucruri foarte interesante despre opera de artă care era plasată cândva în vecinătatea defunctului Palat Helder, clădirea bijutierului, pe colţ, pe Fraternităţii cu Domnească, „cea mai frumoasă casă din oraş” – două etaje înalte, plus turnuleţ cu ceas: a fost distrusă în 1944, de armata germană. Banca a scăpat.
Arhitectul clădirii băncii din Galaţi – francezul Louis Albert Galleron – a fost nimeni altul decât cel care a proiectat şi sediul central, bucureştean, al BNR, dar şi clădirea Ateneului român (pe fundaţiile deja construite, rotunde, ale unui fost manej de circ) şi omul avea renume în epocă. Clădirea, în stil eclectic, începută în 1885 şi inaugurată în 1886, a fost renovată în 1962, 1992 şi 1999, scrie profesorul Bodea.
Proiecte în Spania şi Franţa. Legiunea de Onoare
Dicţionarul Delaire, al arhitecţilor care au studiat la Beaux Arts Paris, notează că arhitectul a primit Ordinul Crucea României. Aventura românească avea să-l propulseze însă în Europa: lucrează ca arhitect la Paris şi Madrid, după 1900. Proiectant şi al Ambasadei Franceze din Paris, arhitectul primea chiar Legiunea de Onoare în rang de Cavaler din partea ţării sale, pe 5 octombrie 1913, la propunerea ministrului francez de Externe – aflu de pe pagina (scrisă în spaniolă) adarblog.wordpress.com fr., autorii apelând la colaborarea profesorului Mendioroz Andrés Peña, licenţiat în ştiinţe politice. Materialul lămureşte şi o confuzie de nume, apelând la „studiul magnific şi aprofundat al istoricului francez Jean Marc Delaunay”, unde este scris André Galleron, nu Albert. Drept dovadă, André e menţionat ca autor al clădirilor culturale din Spania şi pentru lucrări anterioare în România şi Franţa. Şi alte date preţioase mai aflăm din sursa spaniolă: la 1900 s-a inaugurat Hipodromul Montmartre, proiectat de Galleron şi construit pentru Expoziţia Universală din acel an, fiind folosită în 1907 la proiecţii de film şi achiziţionată la 1911 de celebrul Leon Gaumont, ca sediu al cunoscutei societăţi cinematografice cu numele său, pe care o înfiinţa. În 1913, în colaborare cu Daniel Zavala, Galleron a realizat şi clădirea Institutului Francez din Madrid de acum, atunci vechea Société Française de Bienfaisance şi clădirea adiacentă - Marqués de la Ensenada.
Eclecticul izgonea turcismele. Şi neoclasicismul…
Aşa cum Ion Mincu (proiectant, la Galaţi, al Palatului Prefecturii şi Casei Robescu) strălucea prin arhitectura neo-românească, atât de adevărat legată de spiritul românesc, dar şi el, cu studii la Paris, primea, în 1883, Premiul Societăţii centrale a arhitecţilor francezi, în ţară, deci şi la Galaţiul bogat de început de secol XX, ajungea un alt stil, precum o maree: stilul eclectic (compozit, amestecat, de la grecescul κλεκτός - „selectat”, care lua deci ceea ce i se părea mai bun în alte stiluri; un fel de postmodernism avant la lettre).
Stil care se inspira şi din eleganţa Antichităţii, şi din rafinamentul încărcat de podoabe al perioadei imperiale franceze. Galleron făcea ca Ateneul Român să evoce prin cupolă şi coloane Parthenonul parizian, celebrul memorial. Care, la rândul său, trimitea, prin colonadă, la Panteonul grecesc. Odată cu sfârşitul secolului XIX, după ce Franţa se umpluse de grădini în stil rustic, era rândul arhitecţilor francezi de grădini publice şi parcuri să-şi găsească o pâine la noi – am mai scris despre aceasta într-un articol despre istoricul Parcului Eminescu.
Odată cu venirea monarhiei în România, pătrundea şi bunul-gust (şi cel rău) european, autorităţile încercând să scape de poleiala putredă levantină şi, astfel, Franţa a cucerit arhitectural oraşele României, care avea ambiţia (şi a reuşit!) să transforme Bucureştiul în Micul Paris. Dar puţin şi Galaţiul, care îşi începuse modernizarea chiar înainte ca Parisul să destrame cartiere întregi de magherniţe, când vodă Mihail Sturza a aprobat un plan urbanistic general, cu străzi drepte, canalizate, cu clădiri mai mari şi din materiale mai trainice, izbutind aceasta cu mulţi ani înainte ca baronul francez Georges-Eugène Haussmann (1809 – 1881), un „planificator civic” - arhitect parizian de mari cartiere, poduri, al Operei, în timpul împăratului Napoleon al III-lea arhitectul demolând, între 1854 şi 1870, cam 60 la sută din oraşul vechi, chiar cel de Ev Mediu. Începutul modernizării Galaţiului, era remarcat, la 1839, de către un ofiţer, diplomat şi politician irlandez, Charles William Vane, marchiz de Londonderry – nota profesorul Constantin Ardeleanu.
Omagiat şi de Iorga
A proiectat numeroase clădiri particulare şi de instituţii în capitală. „Cel mai important” palat proiectat de arhitectul francez transmutat în România a fost castelul familiei Ghika Comăneşti, judeţul Bacău (1890), lăudat şi de Iorga – notau Mara şi Rareş Stamate în articolul „Stil şi perspectivă în concepţia arhitectului Albert Galleron”. Aflăm că „Paul-Louis-Albert Galleron a fost primul dintre arhitecţii francezi care au lucrat în ţara noastră, fiind şi diplomat la Beaux Arts din Paris. El s-a născut în anul 1847 la Paris (m. 1901). A început studiile la Beaux Arts în 1867, la 21 de ani, ca elev al lui Vaudoyer şi Coqart. Clasa I (studiile complete) a absolvit-o în anul 1872. A luat patru medalii, reuşind de două ori să fie admis la concursul ultim pentru Grand Prix de Rome. Diploma a obţinut-o în 1887, după 20 de ani de studii. A avut o studenţie prelungită, deoarece a urmărit cu îndârjire să obţină Grand Prix de Rome, fără să reuşească. Abia la 41 ani a renunţat, luându-şi diploma. În acele vremuri exista un regulament universitar care permitea extinderea perioadei de studiu. De departe cea mai celebră construcţie proiectată este Ateneul Român”.
Autorii explică şi influenţa arhitecturii franceze la noi: „În condiţiile evadării de sub un orientalism resimţit ca paralizant şi apariţia României moderne, admiraţia românilor pentru cultura franceză, ce anterior se manifestase doar de la distanţă, poate fi materializată, astfel că, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cel mai important factor al influenţei Parisului asupra Bucureştiului devine arhitectura. În acelaşi timp, această influenţă provoacă apariţia unui sistem modern de manifestare arhitecturală şi transformă îndeletnicirea de arhitect într-o profesie modernă şi cu adevărat respectată. Drept urmare, autorităţile de la Bucureşti direcţionează marile comenzi publice unor profesionişti şcoliţi în maniera Beaux-Arts, cu misiunea clară de a realiza o copie cât mai fidelă a capitalei Franţei (şi aici, la Galaţi! – n.red.). Astfel, Bucureştiul devine încă de la jumătatea secolului al XIX-lea Micul Paris, exemplul său fiind urmat şi de unele oraşe din provincie. Arhitecţii francezi ce profesează în România sunt foşti studenţi ai celebrei École des Beaux-Arts, purtători ai arhitecturii pe care această şcoală o reprezintă, şi ajung să proiecteze nu doar reşedinţe private, dar şi importante clădiri publice, unele chiar câştigate prin concursuri internaţionale.”
În foto 1 - Hipodromul Montmartre, foto 2 - Pe vremea când Casa Helder exista şi trebuia s-o faci la stânga, spre Bancă..., foto 3 - presa anunța acordarea Legiunii de Onoare, foto 4 - Sediul Goumont din Paris, proiectat de arhitectul "nostru" (foto de pe site-ul spaniol)
