Cunoscut actor de teatru şi film, regizor, profesor universitar de actorie, fost director al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila şi al Teatrului din Sfântu Gheorghe, Constantin Codrescu a fost recent prezent la Galaţi, cu cei 81 de ani de experienţe şi amintiri, prinse într-un jurnal tipărit. Scrie în continuare la jurnal, o carte care nu se termină: „Mă scol câteodată şi în miez de noapte şi simt nevoia să scriu, e ca o naştere…” Îşi aminteşte şi de revoluţia petrecută la Sfântu Gheorghe, „pe baricade”: „Am aşteptat timpul acesta cum nu vă pot spune. Am explodat de fericire în acea zi”, urmată de dezamăgirile vremurilor… Îl întreb despre un film extraordinar, nominalizat la Cannes.
- M-am întrebat dacă regizorul Iliu s-a gândit de la început la dumneavoastră, distribuindu-vă într-un rol extraordinar în acel film de neuitat, „Moara cu noroc”, în 1955.
- Da, am fost prima propunere. Era foarte ciudat: era un timp neprielnic mie, ca sănătate şi ca poziţie morală, profesională… Erau multe adversităţi în jurul meu, şi totuşi Iliu a punctat nebănuit. Eu mă întâlnisem cu el la o probă pe care am făcut-o la unul dintre primele lui filme - rolul l-a primit Liviu Ciulei, dar uite că m-a păstrat în memorie… A fost o întâlnire uluitoare, un semn poate câteodată pământesc, dar şi de foc. A fost o cununie de opinii, de caractere, de credinţe, într-un timp foarte greu şi foarte schimnic pentru generaţia mea. Pornind de la ceea ce ne-a lăsat Slavici - acea propunere uluitoare - până la Victor Iliu, care era un complex uman de om mare, mare, de un mare profesionalism şi de o mare credinţă. Am fost şi alături de acel extraordinar om al imaginii, care a fost Ovidiu Gologan…
- Care a semnat şi imaginea la „Pădurea spânzuraţilor”, dar a fost forţat, ca operator de front, să filmeze şi execuţia lui Ion Antonescu… V-a povestit, a avut curaj să vorbească despre asta?
- Ştiam… Era un timp în care vorbeam foarte mult. Noi, ca tineri, eram mai bezmetici, mai liberi la gânduri, dar cei de sus erau mai prudenţi. Încetul cu încetul, vremurile ne-au desfigurat. Mi-e teamă că pe pământul acesta binecuvântat, în grădina aceasta a Maicii Domnului, a câştigat bătălia, până acum, cine nu e demn. Prea multă ură, prea multă lipsă de iubire!
- Sper că măcar faţă de Galaţi aveţi mai mult amintiri legate de iubire, decât de ură…
- Iubirea a fost extrem de cenzurată în aceşti 80 de ani ai mei. Familia mea, aleasa mea soţie, de aleasă simţire, de aleasă credinţă, a plătit preţ prea scump, prea scump…
- Unde s-a filmat „Moara cu noroc”?
- Interioarele toate s-au filmat la Bucureşti, pe celebra stradă Molière, în acea casă care a găzduit mai târziu cadourile primite de prea marii demnitari, în vechiul Studio „Tomis”, chiar lângă Biserica Sfânta Vineri. Exterioarele, majoritatea la Bod, lângă Braşov, în fermă - s-a construit special un han şi acea fântână care a rămas - vizavi de o fabrică de armament care era ascunsă, nici nu bănuiam… Pentru noi era un spaţiu extraordinar! Tot ce a fost acolo a avut un semn care pe mine m-a copleşit…
- Teatrul evoluează bine, luminos, sau…?
- Teatrul e într-o mare criză. Cei care populează acum scena sunt animaţi de alte sentimente, pe care eu nu le înţeleg, nu mi le apropii. Scena a fost pentru mine slujire, teatrul s-a născut din setea nebună a faptului dramatic. Sunt autori care au străbătut mii de ani, sunt autori care ne-au dat pilde, ne-au dat adevăruri, sensuri de viaţă pe care noi le-am pierdut. Încercăm să aducem acum pe scenă viaţa de pe stradă, e trist... Eu m-am retras în cochilia mea, o cochilie frumoasă… flori, păsări.
- Poate că este doar o perioadă de trecere şi va urma altceva…
- Trecere şi petrecere… Da, s-ar putea.
