A fost pârcălab de Galaţi şi a ajuns primul domnitor al Românei. Şi chiar dacă nu s-a născut la Galaţi, oraşul îi păstrează amintirea la superlativ - muzeu, statuie, stradă, liceu, campus universitar...
Născut, conform istoriei oficiale, pe 20 martie 1820, la Bârlad, Cuza se trăgea dintr-o familie de mici boieri din zona Fălciu. Şcolit la Paris, alături de numele mari din epocă ale Moldovei, precum Kogălniceanu, Alecsandri sau Matei Millo, viitorul domnitor a revenit în ţară în 1837 şi s-a înrolat în armată, de unde a demisionat trei ani mai târziu.
În 1843 a devenit membru al Judecătoriei Covurlui, iar Revoluţia de la 1848 l-a găsit la Iaşi, unde a fost arestat, pentru a fi extrădat în Turcia. A fost eliberat, însă, la Galaţi, de marinarii greci de pe Dunăre şi s-a refugiat în Transilvania. La sfârşitul anului 1849, a fost instalat peşedinte al Judecătoriei Covurlui, apoi director în Ministerul de Interne, vornic şi în final, pe 7 iunie 1856, pârcălab al Galaţiului. Pentru a-i fi neutralizate opţiunile unioniste, a fost avansat până la gradul de maior în numai câteva zile, iar în 1858 a devenit colonel şi hatman (locţiitor al comandantului armatei). Pe 5 şi 24 ianuarie, adunările elective din cele două ţări româneşti l-au ales domn, găsind astfel formula ideală de a realiza unirea principatelor.
Căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti, Cuza a locuit cu soţia în casa părinţilor săi, din Galaţi, actualul muzeu „Casa Cuza”.
Legat cu foarte multe fire de Galaţi, Cuza a poposit în oraş aproape în fiecare an şi după alegerea sa ca domnitor şi stabilirea la Bucureşti. Ba chiar, conform lui Kogălniceanu, intenţiona să fondeze o capitală a României la gurile Siretului, idee susţinută de mai mulţi politicieni ai vremii, pe care însă nu a mai apucat să o pună în practică. În mai 1865, ultima sa vizită la Galaţi a avut loc la înmormântarea mamei sale, înhumată în curtea bisericii Vovidenia (şi strămutată apoi la Ruginoasa).
În numai câţiva ani de domnie, Cuza a realizat o serie de reforme care au modernizat ţara, dar i-au adus şi numeroase antipatii. Drept urmare, a fost silit să abdice în februarie 1866, iar restul vieţii şi-a trăit-o în exil. A murit la Heidelberg (Germania), pe 15 mai 1873.
