Trec pe strada Brăilei, zona din faţa Spitalului Judeţean, pe partea stângă, spre capătul sudic al Frunzei. Totu-i anapoda. Când unii abia termină de reparat, alţii se apucă de stricat. E foarte adevărat: nu poţi strica, dacă nu eşti vandal; şi nu poţi să nu strici, dacă nu vrei să nu ai de reparat. Dacă unii mătură gunoaiele aruncate de marţafoi, alţii se grăbesc să le împrăştie din nou, asigurând (fără scrupule) decorul scârbos al Noului Oraş. Mi se face greaţă când văd şi aud secăturile de toate vârstele cu câtă străduinţă şi rigoare îşi adună produsele IACRS (infecţie acută a căilor respiratorii superioare) şi le trântesc pe caldarâm, cu o conştiinciozitate fără reproş şi într-un ritm accelerat, cu priviri congestionate şi scăpărând dantesc într-un entuziasm specific lepădăturilor de cartier!
Sigur că da!...Iată, mai am puţin şi ajung la sfârşitul sudic al Frunzei! În urma mea, destul de aproape, după cum vibrează atmosfera, simt că se apropie ceva, cineva! După timbru, e un bărbat! După calitatea timbrului, a un bărbat în vârstă! Între patru vârste, să zic! Mă uit peste umăr! Nu mă înşel! Un bărbat în formă de scârnăvie îşi organizează proiectilul în gâtlej şi-n gaura bucală! Huruie/râgâie ca toţi dracii, nu cumva să strice acordul dantesc al jurului particular/general! Şi se grăbeşte! E sărbătoare, nu? Mă feresc făcând un pas lateral/stânga, spre vitrine, să-i fac loc de canonadă către carosabil, şi mă pregătesc de impact! Însă, când ajunge în dreapta mea, netrebnicul îşi expediază produsul spre stânga, cu precizie uluitoare, exact la vârful pantofilor mei şi în faţa altor trecători! Mă revolt şi-l acuz de nesimţire, cu ton didactic, încet, să nu-i deranjez perspectivele, să nu-l deranjez din principiile-i golăneşti! Creatura greţoasă şi fudulă mă trimite imediat în spaţiul/timpul placentar, foloseşte cele mai dese cuvinte din cel mai des vocabular auzit de mine, vreodată! Mi-i frică! Şi mă opresc! Şi nu-i zice nimeni, absolut nimeni, nimic, absolut nimic!
Mai încolo, aproape de scări, de dincolo de etajul 5-6, un derbedeu zvârle capuri de peşte pe trotuar, în pofta unor motani de cartier. Mă uit în sus şi mă comport, adică-l observ didactic, încet, nu cumva să-i aia, nu cumva să-i cealaltă...! Democratul/liberalul marţafoi îmi face semne din alea cu deştul împuţit de scrumbie şi-mi promite solemn: "Stai aşa, dacă ai curaj, că mă dau jos la tine şi-ţi dau laba la ochi!"...Desigur, nu am curaj! Mă grăbesc printre câini şi mă ascund în primul magazin!...(Publicitate: "Faceţi ce vreţi, autorităţile dorm!")
