Unu spre Doi!?... Sigur că da! Mă uit în ochii păsării care mă însoţeşte pe drumul spre draga mea doamnă Doi! Mă uit exact în ochii păsării care mă însoţeşte prin aer, zburând cu spatele, să-i pot vedea ferestrele negre şi să-mi poată vedea ferestrele verzi! Mă uit şi mă văd Unu! Exact Unu! Nici mai mult, nici mai puţin! Oare din cauza/mulţumită păsării mă văd Unu? Parcă şi în ochii doamnei Doi mă vedeam Unu, atunci când îi citeam şi-mi citea Nichita Stănescu şi Omar Khayyam, când îi scriam acele poezii pe Aria Trupului Său... Da, sigur că da, sunt un Unu pe jos, un Unu sigur şi singur, mereu singur, fiindcă nu ştiu cum face Unu la plural, sau cred că Unu nu are plural... Eu nu am plural, adică!... Nu?... Da, mă văd Unu în ochii păsării, şi tot în ochii păsării mai văd şi o fată mică... şi din ce în ce mai mare... şi mai mare... şi culegând flori nemuritoare... împletind nişte coroane... Ca într-un film înfăşurat/turnat într-un lan de grâu... (în lanul acesta de grâu, prin care trec exact acum)... şi desfăşurat pe retinele negre ale păsării... Dar nu ştiu cine-i fata asta... N-am văzut-o niciodată... Ce fel de Unu sunt eu, dacă nu-s în stare să văd asemenea făptură?... Oare nu-s demn de asemenea Arătare Celestă?... Oare pasărea asta mă însoţeşte şi zboară cu spatele pentru că vrea să-mi spună Ceva? Pentru că-mi spune Ceva, însă eu nu pricep?... Încep să cred că nu-s chiar aşa de Unu, dacă nu pot descifra, dacă nu pot înţelege filmul din ferestrele negre al păsării... Şi începe să-mi fie teamă grozavă de această neputinţă, acum, când mai am numai o sută de fluturi distanţă până la poarta doamnei Doi...
Merg voinic şi voios ca un haiduc bacalaureat, dar neputincios. Şi, după ce că nu mă duce scăfârlia-n taina filmului zburător, mai şi vreau să fac sfărmări de Doi şi de Lui!... Şi merg, şi merg... şi parcă-l aud pe Nichita cu "Vai de capul creierului meu!"... Şi merg, şi merg... şi-l întâlnesc pe bădia Iancu Cujbă... Vine de la gară... Şi-l salut cu tot respectul... Şi-mi răspunde cu tot respectul şi cu toată grija-i de tată al prietenilor copilăriei mele... Şi mă întreabă dacă am ascultat rugămintea fetei aceleia... dacă am fost s-o văd şi să-mi spună ce are de spus... Desigur, îi răspund că n-am avut şi n-am vreme şi timp de pierdut cu bazaconiile fetişcanei din grâu, că mă duc să rezolv doamna Doi... Iar bădia mă cercetează ca pe un Unu inutil... şi-mi vorbeşte peste umăr: "Păcat... ce păcat... fătuca a zis că te aşteaptă până la moarte, iar tu umbli creanga prin pădure, după Doi!"... Văd satul!...
