Eu n-am s-ajung, frumoaso, niciodată
la înălţimea sufletului tău...
sunt plin cu silă, zgură şi restrişte,
cu vraişte, cu patimă şi rău!
N-am nici un dram de milă şi candoare,
nu mă încearcă nici un gând senin,
mă ocoleşte pacea şi iubirea,
în ochii mei nici lacrimi nu mai vin!
Şi nu mai am în ei nici o lumină,
nici cât mai are-un biet şi trist chibrit,
mă poartă, luciferici, fără noimă,
ca pe-un nimic bolnav de infinit!
N-am nici un preţ în astă lume scumpă,
sunt o surcea, un vreasc, un joc obscur
al unui josnic sus şi fals de vază...!...
Cum să ajung la zâmbetul tău pur?
Nu-mi cântă nici o pasăre pe sârmă,
prin viaţa mea nu trece nici un tren...
dinspre cei sfinţi aud refrenul morţii...
destinul meu nu are nici refren!
Sunt făt-viteaz într-o grădină goală...
nu-i nici un fur...însă tresar şi strig:
doar timpul trece...sunt un fel de nimeni
străjer la poarta marelui nimic!
Nu ştiu mai mult, dar cred că nu se poate
umbla cu dor, dacă nu-i timp de rod
şi dacă nu-i nici post nici dezlegare
la stea, la da, la nu, la sud, la nord!
N-am nici un sine, stau egal cu zero,
merg tot pe loc, sunt cel mai mare rău...!
Eu n-am s-ajung, frumoaso, niciodată
la înălţimea sufletului tău!
