Suveica mea de dulce şi de post,
declar război indiferenţei tale:
te lustruiesc, te mângâi, te sărut
ca pe-un totem, zis rugi şi osanale,
descânt să-ţi crească rostul şi să treci
uşor, triumfătoare, prin urzeală,
să nu se-ncurce iţele, să n-ai
noduri pe pânză, intrigă banală!
Pun fire de păianjen pe mosor...
şi-ntind (pe sul şi vis) aiastă fire,
ca pe un câmp, unde se duc soldaţi
să ţese imnuri moarte de iubire
pe toată arborada şi pe tot
concret/abstractul stării din vătale...!
Din pântecul războiului s-aud
corăbii cum, prin lacrimile tale,
se duc s-aducă mult necunoscut,
or, pline cu minciuni, să se scufunde,
de parcă spata ar fi stră/bătut
ecoul destrămărilor fecunde!
Suveica mea, eşti gata de-nceput?...
văd vremea pe vârtelniţă cum tace,
văd timpul ţesător cum dă-ndărăt
candoarea-n clocot şi răzbiu-n pace!
