Răpciune (re/dare de samă)

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Nu pot să-ţi spun că are ochiul umed

cuvântul meu în formă de Ion,

şi sufletul uscat, dar nu mă-ncumet

să-i cer (la Cer, la Iad ori la Amvon)

 

vro îndurare, vro lumină-n Cale,

vrun gând senin pe ţărmul vrunui vis...!...

Ce singur-cuc...(ce aripi inegale!)...

zboară naiv, prin sânul manuscris!

 

Scris şi citit cu genele-nclinate

pe-un sfânt pastel rămas necunoscut

când Mama ta năştea Eternitate

şi Mama mea dădea frumos la Crud,

 

când omul era om şi fiara – fiară,

când prostul era prost şi tristul – trist...!...

Nu pot să-ţi zic, dar nu mă rog să piară

timpul că eşti şi vremea că exist!

 

Ş-oi zice-aşa: mă iartă-mă!...te doare

puţinul meu bolnav de Infinit?

te-ntâmpină banalul la intrare?

te apără-nceputul de sfârşit?...

 

Eu sunt un chip tăiat în lut de oale,

sunt suma ta de prost, rău şi frumos,

sunt clisa dreapt-a gândurilor tale...!...

triumf steril de strâmb majestuos!

Citit 9330 ori Ultima modificare Vineri, 04 Septembrie 2015 16:53

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.