Şi cade...şi cade...şi nu mai ajunge...
mi-i teamă c-o fi prea târziu pân-atunce
şi n-am să apuc (nici măcar o secundă)
sfărmarea totală, adâncă, rotundă...
lucirea înaltă-n nimica şi-n totul
când piere minciuna şi-ncepe acordul
pe care-l de/scrie oprirea pe cruce...
şi numai căderea mi-l poate aduce!
Pe care-l îngână şi-l strâmbă neantul...
aşa, să-l citească şi unul şi altul...
aşa, să-l înveţe în zbor şi să-l cânte
cu aripi abstracte, şi drepte, şi frânte...
ş-apoi să-l dea hrană uitării acele,
când orbul dă-n lacrimi şi strigă la stele
fiindcă nu poate vedea în cădere
mişcarea luminii cum dă şi cum cere!
Cum cere dreptate şi cum se îndoaie
în multicolore de/scrieri de ploaie,
în irisuri calde şi reci...cum deşiră
eternul ascuns într-o notă de liră...
aşa, să se afle...ş-apoi să se ştie
ce-nseamnă să ai şi să n-ai veşnicie,
ce face, cum face de-acum pân-atunce...
cum cade...şi cade...şi nu mai ajunge!
