Închid ochii...şi văd cărarea spre casa
în care-am venit să întreb despre mine...
să-nvăţ a muri...(cum zicea un romantic)...
să văd cât de multe mai sunt din puţine
nopţi albe, nopţi negre şi zile asemeni,
din cele lăsate să-mi fie măsură
a timpului dat să mă doară când mama
lipseşte din poartă şi tace din gură!
O strig mai aproape, o strig mai departe,
o strig printre lacrimi, o strig pur şi simplu...
ecoul se-ntoarce...e singur, se sfarmă
în vale, în deal şi în clopot de Zimbru!
Aud parc-aievea cum vine cu seara
pe drum, de la grâu, din zăpodii uitate...
citeşte-o scrisoare şi-ncepe să plângă...
şi crede că vin şi că (nu) se mai poate!
Închid ochii...şi văd cărarea spre casă,
spre schitul sihastru, cu zile puţine...
şi mâinile mele întinse spre mama...
şi mâinile mamei întinse spre mine!
