Deschide, nu ai cum să nu m-auzi!...
sunt plin cu gânduri bune şi sunt gata
să şterg trecutul, praful, să te mir,
să-ţi mângâi somnul, să-ţi alint muşcata!
Sunt gata să fac ceaiuri, să fac vrăji
în samovar, la tine, în odaie,
să-ţi scriu pe sâni sonete despre dor,
despre săruturi şi ninsori şi ploaie!
A-mbătrânit şi luna de când bat
la uşa ta adâncă şi înaltă
din iad până în rai...a-mbătrânit...
şi-abia mai merge...şi-i aproape moartă!
Cred că o vezi oriunde-ai fi...o vezi
cum se ştirbeşte şi cum se înclină,
cum se goleşte-ncet, încet, încet
de farmec şi de sens şi de lumină!
Deschide, nu ai cum să nu m-auzi!...
ştiu că aştepţi şi vrei de-o viaţă-ntreagă
să fiu al tău, numai al tău să fiu
cu toată Totdeauna mea săracă!
Să nu mai zică nimeni că sunt
al nimănui...aşa, să nu mai zică,
să nu mai râdă-n infinit că am
suflet mărunt, nemărginire mică!
Dacă-mi deschizi, fac tot ce-am învăţat
din faptele şi-nscrisurile tale:
abracadabra...buruieni de leac...
semn infernal că ai să-mi ieşi în cale!
Te rog frumos, definitiv te rog,
măcar acum ascultă-mă, în fine:
deschide, nu poţi fi, dacă nu iei
(şi) mărginirea mea...de tot...la tine!
