Când nu era, ştiam că este...
şi, când a fost, nu am crezut...
parcă venea dintr-o poveste
sfârşită chiar la început!
Când nu eram, ştia că este
un făt-frumos, dar cam urât
de lumea spânzurată peste
destinul meu cu nod în gât!
Când a venit, a fost venire
dinspre alean, dinspre cuvânt...
s-o miruiesc şi să mă mire
că n-ar mai fi, dacă nu sînt!
Când începură toate cele
sfinte şi blânde, ni s-au dat
cele mai chioare şi mai grele
păcate... ultimul păcat!
Care păcat?...ce întrebare
aud pe jos aud pe sus...
răspunsul şade în mirare:
nu a plecat unde s-a dus!
Care păcat?... nu se mai poate
fără a nu ierta de când
socotitorul de păcate
mănâncă cer, muşcă pământ...
mănâncă, doamne... şi surâde...
şi zice că doar tu mănânci...
dar cine cheamă domnul gâde
să dea dezamăgirii brânci?!
Nu te mai cred, mărit celeste...
sunt singur... şi n-am priceput
că ea s-a dus într-o poveste
sfârşită chiar la început!
