Eu te visez cu totdeauna,/ tu mă visezi cu niciodată,
eu te pândesc pe drumul mare,/ tu te fereşti pe drumul mic,
eu am crezut că nu se poate/ ce s-a putut să nu se poată,
dar n-am pus lacăt la uimire/ şi n-am trecut la inamic...
n-am azvârlit cu barda-n lună,/ cu piatra-n singura Marie
care-(mi) vesteşte Învierea/ ca pe-o Divină Tragedie!
Nu s-a putut să nu se poată/ abandonare-n holocaust,
nălţare-n flăcări (prin rugare)/ şi mormântare-n manuscris,
dar n-am ales vro tânguială,/ nici stricăciunea vrunui Faust
şi n-am (de)scris pe întuneric/ „iluminatul interzis”!...
Eu te visez (mereu) aproape, tu mă visezi (mereu) departe:
un fel de altfel de Catharsis,/ devastator şi fără Moarte!
