Un gălăţean a ÎNFIINŢAT o biserică românească în SPANIA

Un gălăţean a ÎNFIINŢAT o biserică românească în SPANIA
Evaluaţi acest articol
(8 voturi)

Pentru românii din diaspora, să se închine într-o biserică ori să se reculeagă ascultând o slujbă de duminică nu e atât de la îndemână pe cât ne e nouă, celor rămaşi în ţară. Biserici ortodoxe nu găsesc pe fiecare stradă, iar uneori trebuie să străbată zeci de kilometri ca să găsească un sfânt locaş ortodox. Pentru românii din Vinaros, lângă Castellón, există, din 2007, Biserica „Sf. Haralambie” înfiinţată chiar de către un gălăţean: preotul Viorel Stelian Popa, directorul SC Gospodărire Urbană SRL.

În mai 2007, gălăţeanul a susţinut un concurs organizat de Patriarhia Română pentru înfiinţarea unor parohii în străinătate. A plecat lângă Castellón, la Vinaros, o localitate comparabilă cu staţiunea Neptun, şi a deschis o parohie. Printr-o înţelegere cu episcopul catolic, comunităţii româneşti i s-a dat, fără chirie, o biserică catolică, pe care au transformat-o în biserică ortodoxă unde, trei ani de zile, gălăţeanul a oficiat slujba duminică de duminică, deşi făcea naveta de la Bucureşti. Iar românii atât aşteptau! „La nicio manifestaţie de-a lor ei, catolicii, n-au văzut atâta lume câtă adunam eu la o Înviere. Parohul catolic de la Vinaros nu a lipsit, în trei ani, la nicio slujbă de Înviere, şi nici eu de la dânsul! Eu asistam, el asista. Era impresionat de credinţa şi de credincioşii noştri. Deşi pentru ei era un efort să găsească biserica. Veneau după zvonuri, pentru că nu existam pe o hartă”, povesteşte preotul.

„Eram la dispoziţia lor”

Viorel Stelian Popa ne-a mărturisit că, în acele weekenduri, fiind departe de familie, era la dispoziţia credincioşilor: „Oamenii care au botezul, au tradiţia românească primită de la bunici, de la părinţi, de multe ori veneau şi spuneau: «Părinte, dacă nu aţi fi să ne faceţi o slujbă, să ne vorbiţi, nici n-am simţi că sunt sărbători!». La finalul slujbei, mă întrebau ce se întâmplă în ţară, dacă e adevărat ce-au văzut la televizor. Erau bucuroşi dacă le spuneam că a nins sau că a ieşit soarele. Aduceam sau duceam pachete. Faptul că stăteam de vorbă cu ei era important! Zic eu că am reuşit să le fac viaţa mai uşoară şi traiul să-l vadă mai dulce prin întâlniri duhovniceşti, prin slujbe, discuţii.

Au fost cazuri de oameni care au murit pe şantier şi pentru că nu aveau acte, lucrau la negru, nu-şi asuma nimeni decesul. Venea poliţia şi ne anunţa la parohie, făceam înmormântarea şi umblam din cunoscut în cunoscut să-i găsim familia. Au fost tot felul de lucruri şi situaţii care te afectează şi îţi pare rău că nu poţi să faci mai mult!".

O lume greu încercată

Enoriaşii de la Vinaros proveneau din toate categoriile sociale: deţinuţi din penitenciar, pacienţi din spital, oameni singuri şi deprimaţi, prostituate, angajaţi în construcţii, agricultură şi turism, dar şi oameni realizaţi material: „Am mers şi am stat în casa lor, la masă cu ei şi am văzut chipul românului şi credinţa lui în toate ipostazele. Era o lume greu încercată din punct de vedere sufletesc. Dacă istoria a consemnat deportări forţate, oamenii aceştia au fost deportaţi psihologic, împinşi dintr-o zonă în alta pe criterii economice”, spune preotul.

„Mâine mă duc să sparg!”

„Am avut oameni care veneau şi se spovedeau: «Mâine, părinte, mă duc să sparg!». Eu zic că prin discuţia pe care am avut-o, 60 la sută am întors gândul respectiv. Şi dacă mă duceam la poliţie să fac un denunţ nu rezolvam problema. Pe mine mă interesa ca omul respectiv să conştientizeze greşeala, pentru că de la gând la faptă este o distanţă care se parcurge cu timp. Nu poţi să vii să arunci cu piatra fără să îţi dai seama dacă distanţa a fost parcursă…”, îşi aminteşte preotul.

„Eu am hotărât să mă sinucid”

„Era după vecernie când a venit la mine şi mi-a spus: eu am hotărât să mă sinucid. Am stat mult de vorbă şi la final i-am zis: «Uite, facem o înţelegere, mata te mai gândeşti în seara asta, mâine, vii şi mai stăm o dată de vorbă…». Eu nu mai credeam că a doua zi va fi la slujbă… Să vii în acele momente cu nişte rigori care ţin de religie l-ai pierdut total. Cum ai fi venit la una care se prostitua să-i spui că e păcat… Auzise asta de atâtea ori că nu mai avea valoare! Să vezi ce-a determinat-o, ce suferinţe a adunat, cum poate să iasă din situaţia respectivă, acelea sunt importante”, spune părintele.

Rugăciunile vindecă

Viorel Stelian Popa ne-a spus că, în Spania, a văzut un sistem de sănătate superior din punct de vedere al confortului, dar dezastruos din punct de vedere al medicinii în sine. "Am avut un caz, un tânăr rănit în accident de maşină. Eu cred în puterea lui Dumnezeu cu adevărat şi în rugăciunile pe care le-am făcut împreună cu un coleg, şi consider că mai mult l-am îndreptat noi decât sistemul sanitar. În afară de faptul că stătea ca într-o cameră de hotel, nu de spital şi i se dădeau calmante aproape permanent, în rest se plângea mamă-sa că nu i se face nimic! De multe ori i-am adus medicamente din ţară, recomandate de medici români care nu lucrau în spitalul respectiv".

400 de botezuri!

„Am avut, în trei ani de zile, peste 400 de botezuri. Alţii în ani de preoţie nu au avut atâtea botezuri. După botez le spuneam că aceştia sunt europeni adevăraţi: ei n-or să fie legaţi de nicio ţară, or să fie legaţi, dacă o să ştiţi să-i creşteţi, de o credinţă pe care şi-o vor manifesta indiferent de loc. Un lucru e cert şi clar în viaţa asta pastorală misionară a bisericii: să reuşeşti să construieşti un suflet de român adevărat şi să nu se simtă singur şi străin indiferent unde se duce!”, spune preotul.

„Biserica din valiză”

„Unii spuneau: «Să construim o biserică!». Fraţilor, le-am spus, deocamdată nu avem rădăcini noi! În afară de faptul că vă place zona, pe voi nu vă leagă nimic! Nu are rost să vă pun pe umeri o sarcină! 90 la sută din cei cu care vorbeam îmi spuneau că se întorc în ţară când strâng un bănuţ sau se pensionează. Apreciez pe cei care s-au apucat să facă lăcaşuri de cult în zonele mai aglomerate, lângă Madrid, în oraşele mari, dar într-o staţiune, era un hazard să te apuci să faci o biserică, când numai terenul era foarte scump şi la un moment dat să rămâi cu câteva familii răzleţe, şi să nu aibă cine îngriji biserica.

Acele obiecte de care ani nevoie să faci pe cei din jurul tău să simtă creştini şi să trăiască, din punct de vedere sufletesc, viaţa de creştin, sunt puţine. Eu le-am pus într-o valiză, de la linguriţă de împărtăşanie, până la icoane, inclusiv făcusem o catapeteasmă din pal, cu tot felul de icoane pictate, pe care le făcusem în ţară, şi le-am cărat cu avionul. Tot timpul le spuneam: indiferent ce ne-ar fi dat catolicii, şi catedrala din centru dacă ne-ar fi dat-o, dacă dumneavoastră nu aţi fi venit la biserică, era egal cu zero!”, spune Viorel Stelian Popa.

Citit 5033 ori Ultima modificare Joi, 29 Octombrie 2015 18:25

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.