„Ne-a sunat plângând şi implorându-ne să o ajutăm că nu mai suportă. Nu ştia unde se află şi nici cum se numeşte domnul pe care-l îngrijeşte. Nu ştia cu ce firmă a plecat la muncă, ci doar că a plătit un comision unei doamne Rodica, care acum nu-i mai răspunde la telefon, iar fiul acesteia a adus-o cu maşina noaptea la acel loc de muncă”…
Sună alarmant? Aşa poate începe oricare dintre nenumăratele poveşti ale româncelor care au plecat din ţară ca să lucreze ca bone, menajere sau îngrijitoare şi au ajuns sclave! Pentru a evita asemenea situaţii teribile, i-am cerut sfatul Danielei Gumann, autoarea a patru cărţi de maxim interes: „Îngrijirea la domiciliu în Austria – Drepturi şi Obligaţii”, a îndrumarului „Germana, clar şi la obiect”, a suportului de curs „Îngrijire persoane la domiciliu” şi a volumului „Die Pflegerin – Îngrijitoarea”, ale cărei pagini scot la lumină destine şi poveşti emoţionante. Împreună cu soţul ei, Constantin Gumann, care are cetăţenie austriacă şi este stabilit în Austria de 35 de ani, Daniela Gumann conduce o firmă care are ca activitate principală asistenţa socială – îngrijirea la domiciliu a persoanelor în vârstă şi bolnave, oferind cursuri de îngrijire cu diplomă recunoscută de autorităţile austriece şi intermediere locuri de muncă.
Dar să revenim la povestea de la care am început, care e reală!
Înainte de a ajunge să ceară ajutor, femeia o sunase pe Daniela Gumann căutând un loc de muncă, dar răspunsul că abia peste două săptămâni va fi un loc disponibil n-a mulţumit-o. Se grăbea şi voia să plece imediat. Iar la o săptămână, nu ştia cum să scape din locul unde se grăbise să ajungă! Daniela Gumann a sfătuit-o să se uite pe plicurile din poşta primită ca să afle adresa exactă şi numele bătrânului. Apoi a sunat-o pe „doamna Rodica”, şi a intervenit personal ajutând-o să plece de acolo şi să-şi primească banii înapoi.
Eroina poveştii, ca multe alte femei, face parte din categoria celor care ajung atât de uşor victime unor situaţii neplăcute. De ce? Pentru că, spune Daniela Gumann fie „pleacă în disperare” – rămase fără loc de muncă sau cu ratele neplătite, şi atunci acceptă orice job cu ochii închişi, fie caută „salarii bombastice”.
Cum să (nu) câştigi 1.800 de euro
În ultima perioadă, spune Daniela Gumann, nu se mai discută despre salariu lunar, ci despre tarife de 70 sau chiar o sută de euro pe zi.
„Când se vorbeşte despre acele tarife nu se spune tot, iar adevărul îl afli când primeşti salariul la sfârşitul lunii. Din acea sumă trebuie plătite lunar: un comision la firma din România, un alt comision la firma din Austria, se mai scade şi transportul care este obligatoriu cu cel de la firma respectivă şi care merge numai până în Timişoara, iar de acolo te descurci singur până în Vaslui sau unde trebuie să ajungi, apoi se mai scad şi asigurările pe două luni automat, motivând că trebuie să plăteşti şi pentru luna când eşti în pauză, şi tot găsesc suficiente alte motive să mai tot scadă. Toate acestea le cunosc din surse sigure, deoarece o astfel de victimă se află acum în echipa noastră. Când am întrebat-o de ce vrea să vină la noi pentru un salariu net de 1.000 de euro, a spus că la cealaltă firmă rămânea cu 900 de euro din totalul de 1.800 care-i fusese promis la început”, spune Daniela Gumann. Şi mai grav este când româncele deja păcălite "racolează" alte victime, pentru un câştig de o sută de euro...
Tocmai pentru a evita asemenea drame, recomandările Danielei Gumann au fost mereu aceleaşi:
- Nu plecaţi la drum fără a cunoaşte cât de cât limba germană!
- Nu apelaţi la firmele intermediare din România!
- Nu acceptaţi orice ofertă fără a vă informa despre respectiva firmă!
- Nu întotdeauna informaţiile şi recomandările unor colege sunt corecte sau reale!
- Şi, cel mai important: UN OM INFORMAT ESTE UN OM PUTERNIC!!!
Cine este Daniela Gumann
Daniela (Vebert) Gumann are o vastă experienţă în domeniul asistenţei sociale, atât practică - a lucrat şapte ani în Israel şi un an în Germania, dar şi în România ca ergoterapeut - cât şi în studii de specialitate. Astfel, după cum ne-a mărturisit, a absolvit diferite cursuri de „Competenţe comune în domeniul îngrijirii şi protecţiei persoanelor cu dizabilităţi” sau „Terapie prin arta combinată”.
Daniela Gumann a absolvit Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice în Galaţi, la Universitatea Danubius, apoi, la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti a absolvit „Tehnici şi Practici în Asistenţa Socială”, studii pe care şi le-a echivalat la Ministerul Educaţiei de la Viena. În Austria, la Salzburg a urmat cursul „Deutsch für Pflege – Germana pentru îngrijire”, după care a fost admisă la Universitatea din Salzburg – Facultatea de Psihoterapie. Şi tot în Salzburg a dobândit şi calitatea de trainer cu autorizaţie de practică.
Daniela Gumann ştie ce înseamnă să munceşti încă de la vârsta de 16 ani, când a fost nevoită să lucreze într-o croitorie şi să înveţe în paralel, contribuind la cheltuielile familiei: "Acel moment, când am ales să termin liceul la seral, a fost pentru mine, emblematic, deoarece am conştientizat ce înseamnă să munceşti, să ai un serviciu cu sarcini, program fix (lucram în două schimburi) şi mergeam mai departe la liceu. Îmi amintesc şi acum cât de tare sufeream ca şi copil de numai 16 ani, într-o secţie de croitorie cu multe femei, când eram cel mai des pusă să fac ceea ce lor nu le plăcea (să fac cafeaua, curăţenie, să le cumpăr câte ceva). Asta m-a motivat mai târziu, când am terminat liceul, să merg la facultatea de psihologie, pentru a cunoaşte/înţelege mai bine omul de lângă mine", ne-a mărturisit.
Şi Daniela Gumann a mâncat pâinea îngrijitoarei în străinătate! În 1997 a plecat în Israel: "Înainte de plecare... speram să mă îmbogăţesc peste noapte. Munca însă... am considerat-o umilitoare, statutul de îngrijitoare mă împovăra sufleteşte, motiv pentru care, în primele trei luni o sunam pe mama zilnic şi plângând îi spuneam că vreau să mă întorc acasă, pentru că mă simt umilită să lucrez asta. Au trecut 19 ani şi încă mai aud vocea mamei cu fermitate cum mi-a spus: «La vârsta asta trebuie să ştii să respecţi un cuvânt dat şi un contract semnat. Munca este muncă. Ce credeai că pentru banii care-i primeşti le citeşti poezii?». A fost şocant să aud asta de la mama, singura fiinţă de până atunci care mi-a dovedit că mă iubeşte. Mereu a fost severă şi fermă în educaţia mea. Ei, contractul era semnat pentru o perioadă de un an fără pauză, cu timpul mi-am găsit puterea să rezist mai departe, şi am găsit atâta putere că am stat şapte ani în Israel. Nu a fost uşor, dar a meritat".
