Recunosc: despre plasă am scris foarte puţin, demult, înainte de orice deplasare, înainte de a fi plasat şi amplasat pe coordonatele în/depărtării de matcă, de origine, de pur şi simplu, de candoare. Recunosc: de-a lungul şi de-a latul, de-a susul şi de-a josul cestei Necunoscute (căreia, convenţional, i se zice Viaţă) am luat/cumpărat o droaie de plase, una mai făţoasă decât alta. Plase periculoase. Plase penibile. Plase caraghioase. Plase infecte. Plase mari şi mici. Plase proaste şi inteligente. In/utile şi in/capabile să reziste măcar la câteva pene de pasăre-liră. Într-un cuvât, nu-mi mai trebuie nici o plasă. Ori...poate-mi mai trebuie una. Atât: una! O plasă definitivă şi invulnerabilă! Plasă pentru ultima deplasare! Pentru ultima plasare! Pentru ultima amplasare! Pentru încercuire! Pentru îngrădire pe dinăuntru! Sau pe dinafară! Cum doresc şi cum merit după atâta şi atâta agonie şi exataz prin amplasamentul numit şi supranumit Microcosmos, fiindcă la/în Macrocosmos nu au acees decât cei care au fost în stare să nu ia nici o plasă, niciodată! Nu?...Sigur că da!
Aşadar, oricât ar fi de subţire, plasa îmi aduce/ne aduce mari greutăţi. Oricât ar fi de uşoară, plasa (se face că) rezistă, ne ţine dincoace ori dincolo de frumos şi de urât. Acest substantiv ne/plăcut şi in/util se întinde cât vrem, se strânge cât vrem. Şi suportă presiuni uriaşe. Strecoară lacrimi. Strecoară seminţe de scandal, dar şi de balsam. Strecoară chiar şi sânge la diverse ritualuri de celebrare a nu mai ştiu cărui eveniment religios, material, filozofic, ortodox, ortopedic, ortoepic...deoarece nu-i nimic mai înălţător decât...sângele vărsat întru sacrificiu...spiritual şi gastronomic vorbind. De când lumea, plasa nu şi-a încetat nici o clipă activitatea printre oameni. A fost venerată. A purtat război şi pace. Le-a ţinut foarte multora adăpost. Muritorii au folosit-o împotriva morţii şi împotriva vieţii, au scris cu ea opere literare. Însă nici o plasă nu-i mai durabilă decât plasa mea. Fiindcă mereu cad în ea, dar nu se rupe. E a dracului de tare. Şi are şi păianjen. Şi păianjenul mă râvneşte, mă prinde, mă scapă...şi iar...şi iar...şi nu mi se pare deloc (doar o) întâmplare. Chiar mă simt bine, chiar încerc să mă prăbuşesc în plasă definitiv, dar păianjenul (inexorabil şi invincibil) refuză perfecţiunea mea, mă râde, mă de/plânge, se/mă joacă, mă face duşmanul şi discipolul lui, mă face verb, mă face adjectiv.
Da!...Sigur că da!
De pildă, ieri am căzut în propria-mi plasă. N-o spun, că-i foarte importantă. O întinsesem să prind Moartea, s-o batjocoresc, s-o fac amantă. Cu chiu şi cu vai, abia am scăpat. Şi Înălţimea Sa mi-a zis aşa: „N-ai ce să-mi arăţi!”...Şi uite-aşa am băgat coada-ntre picioare şi am lăsat Moartea pentru altă dată!...Oricum, plasa îmi aduce şi ne aduce mari greutăţi! Nu?
