Trec zilele, trec lunile, trec anii... şi se pare că alde Ion cei leiţi sunt împăcaţi cu soarta lor pecetluită de cele două boli incurabile: seismofobie şi agorafobie. Nu-i compătimeşte nimeni. Nimeni nu-i întreabă nici măcar cât e ceasul. Nici unul nu are familie. Cine are curaj să stea cu-n spăimântat de cutremur ori de piaţă?!
Mai sunt douăzeci şi patru de ceasuri până când cei doi ating cincizeci de ani de viaţă. Până acum, de-a lungul timpului, s-au felicitat prin telefon ori prin poştă, însă au sărbătorit despărţiţi, singuri sau numai cu amicii/vecinii ocazionali. Însă, de data asta, dorul nu-i mai poate ţine departe unul de altul. Într-un fel ori altul, fiecare vrea să-şi învingă frica, vrea să-i facă o surpriză fratelui său. Primul Ion hotărăşte să-l viziteze pe următorul Ion, dar fără să-l anunţe. Următorul Ion, tot la fel, hotărăşte să-l viziteze de primul Ion, fără să-l anunţe. Prin urmare, fiecare aşteaptă momentul întâlnirii, fiecare se pregăteşte fizic şi sufleteşte, fiecare îşi face cruci şi rugăciuni de linişte şi pace aeriană, terestră şi navală.
Prin urmare, când mai sunt zece minute până la zece fără un sfert, primul Ion îşi ia cadourile pentru frate, îşi ia şi inima-n dinţi, îşi face o cruce mare din creştet până la picioare... şi pleacă (pentru prima oară) din agora. Intră tiptil în clădire şi începe să urce pe scară. Exact în acelaşi timp, când mai sunt zece minute până la zece fără un sfert, următorul Ion îşi ia cadourile pentru frate, îşi ia şi inima-n dinţi, îşi face o cruce mare din creştet până la picioare... şi pleacă (pentru prima oară) din bloc. Iese tiptil din casă şi începe să coboare cu liftul. Fiecare Ion, şi cel de pe scară şi cel din lift, se gândeşte cu mare bucurie şi cu emoţii uriaşe la clipa întâlnirii, înghite în sec, îşi imaginează momentul îmbrăţişării în fel şi chip. Primul Ion mai are un etaj… şi ajunge sus. Următorul Ion mai are un etaj... şi ajunge jos. Gata, fiecare a ajuns la locul supliciului celuilalt! Mai sunt câteva secunde până la marea re/vedere, până la marea înfăţişare! Dar, surpriză! Pentru amândoi! Mare surpriză! Primul Ion bate la uşă, însă nu-i răspunde nimeni! Mai bate o dată, însă-n zadar! Următorul Ion strigă, dar nu-i răspunde nimeni! Mai strigă, dar în zadar!... Ceasul atinge şi arată ora zece fără un sfert. Un cutremur de nouă virgulă opt grade pe toate scările controlate de tanti Vrancea face una cu pământul toată evoluţia arhitecturală pe verticală, toată pofta omului de a se sui să doarmă cu capu-n nori. Primul Ion n-are nici o şansă de scăpare. Celuilalt nu-i vine să creadă ce se întâmplă. Altfel zis, cui îi este dat să moară spânzurat, nu se îneacă!... Trec, zilele, trec lunile, trec anii... dar toţi cei rămaşi în viaţă cred că a murit următorul Ion. Ce asemănare! Următorul Ion nu moare niciodată!
