Noaptea, când crezi că Dumnezeu presară o ţâră de linişte peste triumful tragic al nesimţirii şi iresponsabilităţii, când chiar zici în şoaptă vro câteva cuvinte de mulţumire către Panteonul geto-dacic, în care, pasămite, duhul lui Zalmoxis stă neclintit şi încă răbdător în iureşul harababurii şi ticăloşiei cestui prezent imund, începe atacul. Atacul câinilor vagabonzi, atacul câinilor de curte, atacul câinilor de sufragerie, de dormitor, de bucătărie, de iatac, de budoar, de buzunar, de rasă şi de condiţie hibridă. Câini mari şi mici. Câini răi şi urâţi. Javre şi gentlemeni. De vânătoare. De companie. De cercetare. De luptă. De bombardament, vorba umoristului Cornel Udrea. Lătrături şi urlete. Urlete în cor. Urlete solo. Urlete la Lună, la Alfa Centauri. Urlete către Bucureşti, către Moscova. Îndreptate spre Cernobîl, spre Cernavodă. Spre Primărie. Spre cei de la Hingherie şi spre cei de la Ecarisare. Javra securistului de alături e cea mai tare-n gât, în coarde vocale şi-n plămâni. Latră şi urlă cu-n aplomb indescriptibil. Văzduhul se fărâmiţează şi cade-n sus. Că-n jos n-are curaj. I-i scârbă. S-a săturat să tot fie învelişul unor limitaţi şi limitatori cu educaţie rapidă, care preţuiesc schelălăirea şi zgomotorul în detrimentul sănătăţii şi candorii. Nu?... Personal, faţă-n faţă, scurt, cuprinzător şi foarte „constructiv”, am avut o discuţie cu securistul stăpân de şarlă, i-am tot explicat despre dreptul meu la linişte şi despre datoria lui de a asigura deplina funcţionare a butoanelor responsabile cu volumul, cu înaltele şi cu joasele celei potăi din curtea-i ne/constituţională... dar m-am ales cu cel mai mare ciuciu, cu priviri ca nişte faruri de tanc şi cu gesturi de o rară „delicateţe” administrativă. Desigur, am mai încercat şi cu alţi aşa-zişi „iubitori de animale”, şi tot cu traista goală am rămas în Epicentrul Experimentelor Extreme, adică în mijlocul fetid şi păcălit al Noului Galaţi. Nu?... Dacă în ţara asta au fost oameni mâncaţi de câini, şi dacă în ţara asta sunt sute de mii de câini care urlă şi muşcă din sute de mii de anatomii umane, ce argumente mai trebuiesc pentru a lua măsuri împotriva istor toleranţe păguboase, periculoase, incompatibile cu calităţile unui om inteligent? Cine să legifereze, o dată pentru totdeauna, dreptul la linişte şi siguranţă... fără javre şi fără „merge şi-aşa”, dacă alde Viorel conduc ţara tocmai de sub turbanul lui Soliman, poate-poate pică ceva de plagiat?! Nu?... Nu-s duşmanul câinilor! Sunt împotriva celor care-o fac pe grozavii, se bat cu lătrătoru-n piept, dar clocotesc de furie contra unui tril de pasăre, contra unei frunze de holbură, contra unei şoapte de amurg! Vorba poetului Grigore Vieru: „Nu găsesc un strop de linişte în Ţara asta!”...
Din ce în ce mai departe de linişte şi candoare Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
