După o noapte de somn adânc într-un cimitir-dormitor universal oarecare, şi după o noapte cu Psalmi citiţi la flacără de Lună, şi după o noapte în gândul şi în visul celui pe care nu l-am văzut Niciodată, iată ce-mi dictează Corbul lui Edgar Allan Poe:
Aud la uşă. Cine-o fi? Deschid./ Nu-i nimeni. Nici măcar un biet contur/ al umbrei tale vechi. Nu mai îndur/ să cred că vii, să cred că n-ai murit.// Torn în pahare. Ai şi tu pahar./ Torn vin sfinţit de greieri şi de zei./ Aud la uşă. Iar deschid. Tresar/ şi strig la nimeni, furios: ce vrei?// Rup vreascuri, iau chibritul şi dau foc/ la frigul din odaia cu gutui/ şi dumitriţe, poate vii să-mi spui/ să-ţi pun o altă roată la noroc.// Oare visez? Aud la uşă iar./ Nu mai deschid. Nu-i nimeni. Mai îndur.../ Şi parcă cineva bea din pahar,/ aşază focul, tace împrejur.// E vis. Dorm liniştit, fără ocol./ Când mă trezesc, paharul ei e gol.../ dar focul arde...şi-i curat, şi-i rost.../ Dacă nu-i nimeni, oare cine-a fost?// Ce fel de somn? Oare ce fel de vis?/ Cine-a băut? Şi cine a deschis?/ Şi cine a intrat în locul ei,/ când ea s-a dus după noroc la zei?!// Aud la uşă. Mi se face frig./ Deschid... şi-l văd pe marele Nimic./ Ea n-a plecat! - îmi spune - ai noroc/ s-o vezi aici şi-acum... dacă faci foc!//
După noaptea de mai sus, mă declar învins de Necunoscut. După ce mă declar învins de Necunoscut, oare ce pot pentru ca să mai fac decât să-mi aduc aminte de bătrânul Gheorghe, cu ochi albaştri şi purtători de biruinţă, ca două monastiri Voroneţ? Sigur că da! Iată:
Cosea pelin şi asculta cum cântă/ o gâză nevăzută-n iarba mare./ Ce liniştit cădea lângă picioare/ amarul verde, într-o moarte blândă!// E tata! - zic. Mă uit şi mă apropii./ După tăcere-l ştiu... şi după coasă.../ cum taie amintirea mea frumoasă,/ să crească iar, să bată vântul... plopii.// Spun sărut mâna, dau încet bineţe./ Şi zice calm, dă mâna, se opreşte,/ stă jos şi bate coasa, româneşte.../ Cer tatei Tatăl Nostru să mă-nveţe.// Şi ochii lui albaştri se ridică./ Mă văd în ei cu fruntea aplecată/ spre cântul nevăzut, spre lumea toată,/ spre coasa care taie fără frică.// E greu! - îmi zic. Pelinul se înclină/ şi cade-n brazde şi în moarte blândă/ şi tata mi se pare că-l descântă/ cu Tatăl Nostru: Vârf şi Rădăcină.// Ia coasa! - îl aud. Şi se opreşte,/ ridică ochii, tace, vrea să spună:/ învaţă singur, scade şi adună.../ dacă nu tai nimic, nimic nu creşte!//... Nu?
