Moartea durează cât drumul până la Naştere. Stai pe genunchi în Altarul Poeziei... şi zici: Aici odihneşte Roaba lui Dumnezeu, Privighetoarea!...
Iar dumneavoastră, Doamnă, să trageţi linie dreaptă din capătul celălalt, nu din celălalt capăt... cum se spune că v-ar fi spus Iubirea cealaltă, nu cealaltă Iubire cu sânge albastru şi cald! Să trageţi linie dreaptă... (O, cerc odihnindu-se!)... până în punctul Zero al dragostei noastre, unde cuvintele încolţesc, înmuguresc şi înfloresc, dar nu înfructesc, nu mănâncă globule albastre! Din capătul celălalt, nu din celălalt capăt trebuie să pornească linia dreaptă a depărtării de mine (de tine) care este egală cu linia dreaptă a apropierii de tine (de mine) doamnă Stăpână a mea şi a Uitării! O, cerc odihnindu-se după atâta rostogolire!... Câtă împăcare după atâta apropiere şi depărtare când pe lungimea ta curge mereu doar sânge albastru!... Ave Poezie, fără de care nu se (mai) poate, fără de care...!... Iar dumneavoastră, Domnule, aflaţi că exact la Naşterea mea începuse Târziul!... Iar Mama suferea şi credea că mă naşte Devreme!... Iar prima moleculă de aer a trecut prin mine ca glontele!... Iar casa din jurul Mamei stătea înconjurată de crizanteme!... Şi am deschis ochii, Domnule: afară era Septembrie, şi chiar Luni era! Iar păsările calde se adunaseră pe sârmă să plece departe, cât mai departe de frig şi cât mai departe de inima mea! După aceea am uitat cum glontele a trecut prima furtună şi prima sanie prin sufletul meu, iar Mama îmi dădea lapte de mamă şi cânturi de leagăn să aflu unde e Uşa şi Poarta şi Cărarea spre Dumnezeu! După asta, îmi aduc aminte: dumneavoastră eraţi de mult, de mult mai demult pe această Frumuseţe de Pământ!... Trecuserăţi prin ghiocei şi prin crizanteme!... Şi aţi aşteptat... (pentru Dumnezeu aţi aşteptat!)... să-mi spuneţi: Sânt!...
Am auzit... (şi mai aud şi acum)... cum bate la poartă. Am văzut-o... (şi o mai văd şi acum)... cum mă strigă la poartă. Purta rochie albă, fără sfârşit. Şi nu avea coasă. Şi era foarte frumoasă. Şi tare m-am bucurat că a venit. Şi a plecat. Şi s-a uitat peste umăr şi a vorbit: nu-i nimic, stai liniştit, am venit numai să văd şi să aud şi să ştiu că eşti acasă!... O, câtă tristeţe, şi câtă răbdare, şi câtă aşteptare într-un Cerc odihnindu-se!...
Naşterea durează cât drumul până la Moarte. Stai pe genunchi în Altarul Poeziei... şi zici: Aici odihneşte Roaba lui Dumnezeu, Privighetoarea!...
