Cumpăr o cutie cu boabe vietnameze pentru papagal. Numai o cutie, că pasărea asta nu-i hulpavă ca domnul Om. Omul haleşte cu nemiluita. Cu metrul pătrat şi cu metrul cub. Cu hectarul. Mai ales Omul românesc. După ultimele statistici şi după toate observaţiile în direct, Omul românesc mănâncă mult şi trăieşte puţin. Grătaru-i obsesia lui. Şi hărmălaia. Fiindcă, iată, mă întorc din piaţă, agale, fără gânduri cuplate la cotidian. Pe spaţiul aproape verde al blocului vecin, vro trei-patru gospodari salivează şi gâtlănesc bere lângă un grătar enorm, de cam patru metri pătraţi. Par/fumul ciozvârtelor de godac şi găinuşă se amestecă perfect cu aroma din tomberoanele apropiate, din resturile putride omeneşti şi animaliere zvârlite/lăsate la întâmplare chiar de către harnicii grătarieni. Se amestecă şi-mi ia piuitul, auzul şi văzul. Nu-i deranjează nimeni, nici măcar un ochi de sfântă şi in/utilă autoritate publică. Putoarea de gunoi, damful de mici, alcool şi tutun se roteşte prin văzduh, ca o uriaşă molimă, ca o ciumă, ca o enormă şi ne/meritată creatură de pradă. Intră prin toate găurile spirituale şi materiale. Astupă. Aşează slin. Descompune. Pecetluieşte. Arată halul în care Omul românesc înţelege să-şi conjuge apucăturile, dar şi modul în care Uniforma românească aplică Legea, aşa, „dulce” şi neghioabă, cum este. Şi asta nu-i nimic. Toate se desfăşoară şi se armonizează cu acordurile bestiale ale vacarmului cu iz de manea şi de hip-hop, adică nişte tâmpenii catalogate ca fiind „muzică” în tele/viziunea cocalarilor cu şlapi şi cabluri în urechi. Şi nu numai atât. De departe şi de aproape, cu forţa şi cu iureşul unor barbari/balcanici bolnavi sufleteşte şi mintal, mă întâmpină şi nu mă iartă „filarmonica” şi „fanfara” tuturor sculelor „moderne” din panoplia istui meleag sătul de „civilizaţia” farfaralelor şi matracucilor, de valorile alienate ale „democraţiei”. Abia reuşesc să mă strecor printre specialişti în sfărmare, printre zeloşii „înalţi” ai decibelimii gălăţene. Trebuie să mă sui în casă, dacă se poate numi aşa locul în care nu se poate citi nici măcar o factură, din cauza urletelor şi strădaniei vajnicilor gospodari. Să mă sui şi să dau hrană la papagal. Şi să-i dau drumul/zborul, dacă mai poate. Sărmanul, mă vede şi nu zice nimic! Doar nişte lacrimi de papagal văd şiroind din ochii săi ca două cristale de linişte, ca două rugăciuni de plecare dincolo de nemernicia omenească! Nici măcar nu mai vrea să mănânce! Mă uit mai atent, din ce în ce mai atent! Biata pasăre (hâţânată de prostia Omului românesc) şi-a pus dopuri şi căşti antifonice! Zadarnic! Vuietul apocalipsului nu poate fi învins!
Tentativă de resemnare printre lacrimi de papagal Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
