Un câine şi o ploaie de gloanţe în memoria domnului mort

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Sunt la o înmormântare neobişnuită. Din aia de fiţe. Şi cu fiţe. Cu feţe mortuare întrerupte de durere confecţionată. Cu lacrimi artificiale. Ca florile. Cu fanfară. Cu onoruri militare. Cu aer cernit pe dinafară. Că pe dinăuntru vibrează de roz. Cu bocitoare. Astea plâng de rup pământul. Torenţial. Mortu-i liniştit, lămurit, stăpân pe situaţie. Îl doare taman în veşnicie de plusurile şi de minusurile celor din alaiul funebru. Popa dă ultimele ordine înainte de a porni cântarea de adio. Neamurile şi apropiaţii cadavrului se uită la ceasuri. Parcă sunt inventatorii şi stăpânii timpului, cu aşa persuasiune se uită la sculele clasice şi digitale. Uită, sărmanii, că mortul nu mai are timp, că a rămas fără timp, adică! Uită, mărunţii, că sugerează o grabă nejustificată în legătură cu dispărutul ţeapăn şi prezent în sicriul scump, mai scump decât toată suma sicrielor necesare pentru un hectar de morţi săraci! Se vede în ochişorii lor inundaţi de lăcrămioare false că abia aşteaptă să se termine naibii ritualul acesta plictisitor, chiar dacă răposatu-i de vază! Toţi, absolut toţi, sunt cu telefoanele la ureche. Cred că discută cu Iadul şi Raiul. Depinde cu cine a făcut contract mortul când huruia de viaţă şi când se lăuda că nu moare niciodată. Brusc, popa porneşte pe gură şi pe nas: „Încă ne mai rugăm pentru sufletul adormitului nostru...!...”... Dinspre Combinat, jigărit şi vai de karma lui, răsare un câine. Femeia de lângă mine îi dă nişte covrigei. Eu văd aşa: „Stătea aşa, uitându-se la mine. Şi chiar credea că-i cineva aici. O fi gândind că-s eu. O fi gândind c-am fost la tine şi mi-ai dat covrigi. Şi nu zicea nimic. Măcar un ham (!) să fi zvârlit spre ceruri, aş fi fost în stare să te rog pân-la genunchi: dă-i un covrig şi-un pic de adăpost!... M-aş fi întors la tine chiar atunci, să te iubesc, să uit că nu mai mor, să-ţi spun că vreau să mergi, să ţi-l arăt cum stă aşa şi n-are un picior. Nu-ţi fie frică! - parcă îmi zicea. Nu mi-i nimic. Nu vezi! - parcă-i ziceam. Chiar sunt nimic de tot pe lângă el şi chiar nu merit nici măcar un ham! Şi ce suflare şi ce ochi deschişi spre neputinţa mea de-a înţelege că doar iubirea face zeu din om, tot din nimic, sclav negreşit din rege! Şi ai venit şi tu. Stăteai aşa şi te uitai... (plângând frumos, la mine)... cum n-am covrigi şi cum nu pot a fi (în lumea asta) un picior de câine!”... Brusc, încep să şuiere gloanţele în memoria domnului mort. Se aud cuiele cum pecetluiesc şi asigură somnul celălalt. Şi ţărna. Şi alaiul năvălind în limuzine şi alergând cu hărnicie spre deşertul Nicăieri!        

Citit 804 ori Ultima modificare Joi, 03 Septembrie 2015 17:01

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.