În fiecare zi, cam la aceeaşi oră, îl văd trecând spre Cimitir, prin dreptul fostului Bandajatul. Trece cu pas vioi, puţin aplecat către faţă, cu haine sărăcăcioase şi cernite, c-o desagă pe umăr, cu părul lung până la omoplaţi. Şi scoate fum. Mult fum de tutun ieftin. Nici de-al naibii nu dă ţigara dintre buze. O aprinde şi-o ţine aşa...trage din ea continuu...zici că-i burlan de locomotivă clasică. După cât îi de hotărât, se duce undeva, la sigur. Îl opresc şi-l întreb unde merge. Şi-mi spune că merge chiar la Cimitir. Îl rog să mă ia şi pe mine. Că vreau să văd ce face. Şi mă ia. Acolo, se opreşte lângă o cruce şi începe să declame rar, clar, emoţionat şi emoţionant, fără poticneli, cu lacrimi discrete şiroindu-i pe obraji, până jos, pe moviliţa numită mormânt. Exact aşa declamă şi exact aşa se aude:
„Supt plapumă, Săracul stă ghem şi meditează: e Viaţa pe sfârşite şi Luna la amiază! Iar eu, culegătorul de pulbere şi praf, mai bine-aş fi cutremur, gheţar, sau batiscaf! Mai bine-aş fi zăpadă, sau cuc, sau mânătarcă! Balenă, sau silabă de urs, măcar, sau Parcă! Sau ţurţure, sau vale, sau deal, sau gaz metan...decât în halul ăsta de individ uman!...
N-am vrut, ferească Domnul, vrun cerc fără măsură! Să stau cu capu-n traistă, cu inima la gură! Dar...(ce folos?!)...când Mâine este deja Trecut, iar Astăzi îmi răstoarnă imaginea pe scut?!...
Am zis, odinioară, să tai Pierpătratul...căci Raza nesimţită mi-ncercuia păcatul! Să spânzur Doipierul, fiindcă era prea lung Sfârşitul vrut, la care nu pot să mai ajung!...
Bă, ieşi puţin din Tine!...striga la mine Aia cu plete lungi, cu timpul Trecut prin doamna Maya...!...Fă, dragă Eleato, nu crezi că e nedemn un Eu pe dinafară, bogat şi cal de lemn? Mă pălmuieşti? Mă bâzâi că sunt Heracleitic şi-i strâmbă geometria în Spaţiul Mioritic?...Fii blândă, păpuşico, deşteapto, inginero!...Mă simt un Pi de-a lungul şi latul unui Zero!...
Supt plapumă, Săracul stă ghem şi meditează: e Viaţa pe sfârşite şi Lacătul pe Rază!...Dar eu mă văd pe mine uitându-mă la mine şi îmblânzind Ecouri şi Fulgere străine!...Cresc aripile Tainei şi putrezeşte Cina!...Sunt iarbă până unde a ostenit Lumina!”...
Mă uit atent pe braţele crucii. Şi citesc: „Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu, Geta Teodoru”…profesoară de Limba Română!...Căprioara Neagră!...Şi pe cel care a re/citat îl cheamă Alter Ego!...Şi zice că ea, Ne/Fiinţa din mormânt, l-a învăţat Aşa!...Sigur că da!
