N-am ce să-ţi reproşez. Atunci, când te-am văzut la hora de Paşti, nici o femeie nu era mai frumoasă ca tine. Sigur m-ai văzut consternat şi aproape rezemându-mă de gard, nu cumva să pic prin colburi, nu cumva să-mi stea inima de atâta şi atâta năuceală. Sigur ai râs în sine-ţi, fiindcă pe dinafară n-ai desfăşurat măcar o miliardime de surâs ademenitor. Sigur mi-ai văzut lacrămile de naiv, de pur şi simplu. Lacrămi torenţiale. Lacrămi imposibil de controlat. Din cauza aparentei tale indiferenţe. Pentru că aparentă a fost, după cum avea să urmeze prea trista şi devastatoarea noastră alergare spre Nicăieri. Lăcrămam de ciudă că valsai cu-un cavaler mai abitir decât mine, credeam. Însă, de fapt, măgădăul era un fel şi-un chip de cicisbeu mărunt, cu haine mai elegante decât ale mele, însă nu ştia că Mihai Eminescu l-a cunoscut pe Ion Creangă la scăldat, apoi s-au îmbrăcat şi-au murit. Nu ştia nici cum face singularul la plural, nici pluralul la singular. Nu ştia nici să numere până la Unu. Nu ştia nici cum şi ce face drumul când coteşte la stânga or la dreapta. Nici să valseze nu ştia. Te călca pe picioare, iar tu nu nici vorbă de respingere, refuz, ocolire. Dansai aşa, călcată şi suferindă, numai şi numai să mă vezi şi să mă auzi cum mă topesc de furie şi de dor. După aceea, în spre seară, ai intrat în odaia cu geamul spre drum, adică spre mine. Şi tare m-ai mai rugat să nu fiu supărat şi să-ţi scriu pe sticlă un poem despre o iubire care n-a mai avut loc...din cauza blestemăţiei, din cauza prejudecăţilor tale de adolescentă pierdută printre subiect şi predicat. Casa aceea s-a dărâmat...şi a rămas numai geamul cu aceste cuvinte următoare:
Şi ştii cum ne-am iubit pe geam, fără cuvinte, uite-aşa,/ silabisind căderea lunii: cum-ca-de-lu-na, doamna mea?/ aşa să-ţi cadă (pe picioare) urletul lupilor şi-al meu,/ într-un război în care-şi ţese haină de mire, Dumnezeu!/ căci e război! cel mai simpatic din câte oamenii văzură!/ cu tot: vătale şi suveică, suluri, mistere şi mosoare,/ alesături...şi lătunoaie, şi frumuseţe, şi măsură/...şi câte-ţi mai aduci aminte, splendida mea lebădătoare!
Covoare, preşuri şi ţolice, velinţe, cuverturi... şi multe/ alte victorii, după care să ne ascundem într-o seară,/ să nu ne mai găsească luna, aşa, cu geamul între noi!/ geamul cu versuri desenate, unde şi-acum vin să asculte/ privighetori noastrele plânsuri...şi să ne facă de ocară/ fiindcă n-am ştiut să punem toată iubirea supra doi!/ Sparge fereastra, stinge luna, cămaşă fă-i lui Dumnezeu,/ să nu-ţi mai cadă (pe picioare) urletul lupilor şi-al meu!
