Pastel paranormal printre potcoave pierdute

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Printr-o epistolie manuscrisă (amirosind a floare trecută de salcâm şi a fluture fără viitor) o domniţă rămasă de strajă la fereastra Cetăţii Neamţului, exact pe marginea sudică a Istoriei de nord, mă roagă să-i scriu despre noroc şi răbdare, despre resemnare şi aducere-aminte. Şi nu pot s-o refuz. Nu pot, deoarece mi-a  trimis şi o invitaţie în graţiile şi-n odăile sale cu parfum de levănţică şi gutui. Şi uite ce se spune-n acest pastel paranormal printre potcoave pierdute...dar (mai ales) printre cuvintele/rândurile istui hrisov lămuritor, halucinogen şi definitiv!

Iată geneza!

„În toamna asta nu mai plec de-acasă!/ nici o plecare nu mai are preţ!/ rămân să-ţi mângâi umbra de mireasă/ şi să-ţi păzesc iubirea de îngheţ!”...//

 Iată prefaţa!

„N-am nici o menire...şi caut năuc,/ prin geamuri, pe drumuri!/ îmi bate aproape (o creangă de nuc)/ atunci(uri), acum(uri)!// Nu-i nimeni acasă...nici eu nu mai sunt/ aşa, ca odată!/ e toamnă pe moarte şi plouă mărunt!/ dă, doamne, zăpadă!// Dau lupii în sat...şi stă inima-n cai!/ şi luna s-ascute,/ să-ţi taie cărare când vii să-mi mai dai/ potcoave pierdute!// Mai am doar un colţ de lumină...şi-l ţin/ în ochi, să nu cadă/ odată cu „lacrima christi”! amin!/ dă, doamne, zăpadă!// Scriu linii pe aburul nostru(lui) geam,/ cu gândul la tine!/ nici tu nu mai vii să citeşti din Khayyam! nici el nu mai vine!// Potcoave pierdute adună încet/ norocul la poartă.../ dar cine descalecă alt Nazareth?/...Dă, doamne, zăpadă!”...//

Iată postfaţa!

„Cum cată la mine, cu ochi mari şi rari.../ cum cată şi tace.../ îmi pare că-s gata cireşii amari.../ şi-ncepe o pace!// O pace cu fructe departe şi sus,/ cu dulcele-n silă.../ mai bine război şi o rană în plus,/ decât aşa milă!// Zadarnic s-anunţă în ramuri frumos/ şi mult pân-la sânge!/ şi dacă războiul ajunge pe jos,/ cum, cine îl strânge?...// N-a fost niciodată devreme! n-a fost/ mai Toamnă în Fire/ şi-n pricina care-a uitat pe de rost/ un Crizantemire!// Şi ochii se-ncumetă goi, prin arţari/ cum umbra culeasă!/ îmi pare că-s gata cireşii amari,/ Crizantemireasă!// N-a fost niciodată mai linişte cum/ această-ntâmplare!.../ Ce pace urâtă!.../ dă, doamne, acum,/ cireşe amare!”...//

Cuprinsul, în ziarul de mâine!        

Citit 668 ori Ultima modificare Miercuri, 07 Octombrie 2015 14:49

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.