Ce zgomot face cântecul când moare?!

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Această întrebare/mirare mi-a fost dată s-o aud într-o dimineaţă, cam pe la ora când ţărancele autentice prăşesc şi doinesc pe coclauri, nu trag aghioase-n iatac şi nu mănâncă răsărită şi bazaconii în cerdac, nu stau la cleveteală-n poartă şi nu se uită la Joiana cum crapă de foame la ieslea goală.

Eram pe Zăpodie, cu mama, la prăşit porumb, runda întâi. Şi aveam şi praştia la brâu. O ciocârlie începe să se înalţe spre ceruri, în spirale liniştitoare, cântând celebra Arie din Opera Mămăligii, arhicunoscută-n Spaţiul Mioritic Moldav.  Pun o piatră nestemată-n praştie... şi trag. Pasărea încetează brusc şi începe să se prăbuşească din văzduh, exact la vârful tălpilor mele de tontălău viteaz şi prost şi criminal precoce. Simt cum îmi clocoteşte sângele de bucuria izbânzii. Simt cum trebuie să mă laude cineva, să mă aplaude pentru ceastă victorie imbecilă, pentru cest păcat imposibil de uitat. Simt triumful morţii în inima mea de iască, în sufletul meu fără dumnezeu, în creieraşu-mi năpădit de dudău. Dar mama nu zice nici o vorbă. Nici de admirare, dar nici de condamnare. La prânz, când ne aşezăm să mâncăm chişleag şi borş cu fasole, o aud pe mama, aşa, ca şi cum n-ar spune pentru mine: „Ce zgomot face cântecul când moare, Ioane?”... ”Spune tu, dacă ştii, ce zgomot face cântecul când moare?”... Nu ştiu ce să răspund. Şi nu ştiu ce vrea mama, de la mine. Nu ştiu o zi, o lună, un an, un deceniu, două-trei decenii... până când, într-un târziu, aproape Acum, Maria, o Marie oarecare, îmi dă un măr, într-o dimineaţă, cam pe la aceeaşi oră, ca Atunci, şi-mi zice că-i un Măr-Testament, un măr de recunoaştere a păcatelor din cea Odinioară tristă, cu imaginea ciocârliei în cădere, spre pedepsirea mea definitivă. Mănânc mărul şi ascult cea mai pură şi simplă elegie din istoria ne/scrisă a deşertăciunii mele.

„Ieri am mâncat un măr ciudat şi mult./ O fată fără milă mi-l dăduse./ Avea pe coajă urme de sărut/ rămas din toiul vremilor apuse.// Fata era Marie. O ştiam/ de când suia spre vârf, în-măr-murită/... şi mărul cesta s-a desprins de ram/ şi s-a oprit în mâna mea firidă.// Iar mâna ei, de-atunci până acum,/ bătu în lume, poate se deschide/ cum Cartea despre pulbere şi scrum,/ în ochii minţii mele crisalide.// Cum nu e bine, după ce mănânci,/ nu m-am spălat pe mâini, dar înainte/ m-am agăţat cu sufletul de stânci/ murdare de păcate şi cuvinte.// Merit osândă: rug de viu, şi lent/...pentru sărutul sfânt cât o Marie/... căci mărul a fost mult şi Testament/ în Cartea mea ciudată şi pustie!”//... Încă mai aud descântecul oprit de piatra mea devastatoare! Ce zgomot face cântecul când moare?!        

Citit 773 ori Ultima modificare Vineri, 09 Octombrie 2015 15:37

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.