Vin rece. Din ce în ce mai rece. Vin vechi. Din ce în ce mai vechi. Deopotrivă: şi rece, şi vechi. Deopotrivă: şi substantiv, şi verb. Vin rece şi vechi... dinspre Bârlad. Fiindcă vin cald (din ce în ce mai cald) şi vin nou (din ce în ce mai nou) nu se (mai) poate. Şi toate acestea fiindcă amanta mea, cea mai frumoasă din mijlocul Moldovei de peste tot, e bolnăvioară: face temperaturi... dar face (abia-abia mai face) şi pulpe de post, şi sare în bucate. Sare (în bucate)... şi substantiv, şi verb!...
Şi încep să cobor. Foarte încet încep să cobor. Încet şi frumos încep să cobor. Cobor aproape mort. Nu aproape viu. Şi n-am nici o grabă. Deoarece gara nu se mută. Şi nici trenul nu pleacă aşa repede. Pleacă din ce în ce mai târziu. Stă din ce în ce mai mult. Stă „aproape de tot”. Oare nu-i mai bine „de tot aproape”? Nu-i nimic! - îmi zic. Şi continui să cobor. Şi mi se pare că nu mai termin de coborât...!... Sigur că da!... iată, o văd pe şefa gării, prin cucută, cum micşorează distanţa dintre mine şi ea!... oare de ce? oare i-i dor? oare mi-i dor?...
Doamne, ce spontană şefă de gară! Oare nu-i mai bine „şefă de gară spontană”, cu virgulă (sau fără virgulă?) între „gară” şi „spontană”? Oricum (cu virgulă ori fără virgulă) cred că-i bine! Nu poate să fie rău când se apropie o impiegată şic şi spontană! Oare-i corect „se apropie spontană”, ori e (mai) corect „se apropie spontan”? Oricum (printre atâtea amăgiri şi lacrimi de împărţire şi despărţire) şefa gării nimereşte peronul năpădit de bălării, tremură de surpriză (?) sau de frică (?)... şi nu-şi crede ochilor cum că sunt singur şi cobor singur dintr-un tren singur... rece şi vechi, din ce în ce mai rece şi mai vechi...!... şi, iată, are lanternă de primit... şi, iată, strigă... din ce în ce mai cu disperare strigă!... şi ce ochi mari aduce-nspre mine!... (oare nu mai bine să spun „ce ochi enormi”?... Şi ce steag decolorat, pentru primit trenul, are!... (oare nu-i mai corect „şi ce steag pentru primit trenul decolorat, are”? oare nu-i mai corect „trenul de colorat”?)... Iartă-mă, Doamne... (oare nu-i mai bine „iartă-mă, Doamnă”?)... eu, în loc să cobor, umblu prin gânduri!... impiegata e aproape de mine, din ce în ce mai aproape de mine!... parcă dă să fugă dintr-o singurătatea fără rost, spre altă singurătate fără rost... a celui care vine rece şi vechi, dar şi slugă!...
O întreb de amantă. Dă din colţ în colţ. Îmi pune lanterna/lumina în ochi, să mă ajute!... să cobor (şontâc-şontâc)... frumos şi (încet-încet) mâncat de paparude!... (oare nu-i mai bine „pa, pa, rude”?)... Sigur că da!... Şefa mă ia şi mă duce până când... îi mulţumesc pentru singurătate!... Şi, uite, chiar aşa, şi substantiv şi verb, scriu psalmi pe ochi!... să nu mă deoache ultima femeie-şefă din gară!... alt unde, nu se poate!... Nu?
