Memoria plitei şi plita memoriei noastre (IV)

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Fiecare înghite ce şi-a luat de pe plită. Că aşa-i plita memoriei: încărcată cu tot ce poate fi mai bun, chiar dacă nu şi mult. Fiecare înghite şi tace. Parcă nimeni nu mai are nici un fel de curaj, aici şi acum, lângă şi în memoria plitei. Fiecare înghite şi se uită la fiecare. Numai la sine nu se poate uita. Eu, de pildă, mă uit în ochii lui Ion Batog şi am revelaţia vibraţiilor înalte, a mişcărilor sufleteşti cu frecvenţă divină. Nici nu cred că ar putea fi caracterizate altfel aceste înfiorări, fiindcă un ceai de coada-şoricelului este purificator, te determină să poţi intra în rezonanţă cu marile ne/liniştiri celeste. Mă uit şi la Ion Mutelcă. Vibraţiile sale sunt numai adânci, foarte adânci. Cartoful, veşnicul nostru prieten la bine şi la greu, nu poate realiza decât trepidaţii subpământene, semn clar că şi sufletul şi fizicul prietenului meu şi al nostru sunt împăcate cu ”un bulgăre de humă”, cum se aude şi acum Ion Creangă pe Râpa Galbenă şi-n mahalale de Ţicău. De fapt, chiar nea Ion Mutelcă este iniţiatorul unui Monument al Cartofului Necunoscut, aşa, să nu uite nimeni, niciodată, cine ne-a salvat şi ne salvează de la spectrul foamei şi de la gânduri sinucigaşe în momente dure (şi din ce în ce mai dese) de restrişte alimentară. Vibraţiile emanate/emise de nea Costache sunt senine, pure şi simple, adică mioritice. Aşa-i când ronţăi traista-ciobanului: nu poţi răscoli lumea cu însufleţiri tectonice, aneantizante, nu poţi produce emoţii decât la un nivel de percepţie a gravităţii necesare, a vremelniciei undeva, la periferia din  nordul Veşniciei de sud, la ţâţa mancă a Căii Lactee dinspre Răsărit. Ciuperca lui moş Cherpedin este cea mai slabă valoric-tremurător. De fapt, nea Vasile a mâncat, în tot de-a lungul vieţii sale, şapte văi şi-o vale-adâncă pline cu astfel de substantive din mila Susului, încât a devenit imun chiar şi la ciupercile cele halucinogene, otrăvitoare, scârboase. Doar câteva murmure, doar câteva foşniri de unică folosinţă răzbat din toată alcătuirea octogenarului resemnat. Desigur, mă uit şi la nea Balaban. Aura sa-i cea mai lucitoare, cea mai sclipicioasă, cea mai jucăuşă. Se vede limpede că peştele, mai ales sfrijita plătică, încă mai este în stare de patetism fără precedent şi fără cusur. Nu?... Bineînţeles, toţi se uită (şi) la mine. Şi parcă nu ştiu ce şi nu ştiu cine dă să-i pufnească râsul. Dar se abţin prieteneşte, cred. Apoi, fiecare, într-o stare de calm aparent, îl roagă pe dregătorul responsabil cu această nemaipomenită zi de tulburare spirituală, să le explice tuturor despre caracterul freamătului, sunetului şi răsunetului meu în această conjunctură. Nea Emil Batog mă studiază câteva secunde, tace, ridică ochii la cer, coboară ochii la pământ... şi decretează brusc, răscolitor: „vibraţiile sale sunt vibraţii de rahat, pentru că fiecare vibrează după ce/cum a mâncat!”... Stai să vezi!

Citit 457 ori Ultima modificare Marți, 02 Februarie 2016 16:55

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.