Sigure că da! Băiatul cel mare al ţaţei Măndiţa şi al lui bădia Iancu Cujbă citeşte şi citeşte şi citeşte... şi, la fiecare început de pagină, face ochii roată şi ne cercetează să vadă cum şi dacă suntem atenţi la zicerea lui din carte. Suntem atenţi, chiar foarte atenţi. Cum să nu fim? Nici nu mai clipim şi nici nu mai suflăm, parcă. Aşa de mult suntem prinşi de mrejele poveştii, aşa de mult suntem mişcaţi de vitejia câte unui Făt-frumos, de farmecul câte unei Ilene, de urâţenia şi zgârcenia câte unei Cotoroanţe, de caii care mănâncă jeratic şi le cresc aripi... Şi, deodată, din fundul Râpii Celei Mari, cu un huruit puternic şi sinistru, ca de tractor, apare pe mal însuşi Zmeul fioros, uriaş, în căutare de luptă dreaptă cu vreun Făt la fel de frumos ca în poveste. Scoate flăcări pe nările şi pe gura unui singur cap. Pe nările şi pe gurile celorlalte două capete nu scoate nimic. Acestea se bălăbănesc inerte, fiindcă dorm, se hodinesc după atâtea şi atâtea gânduri în atâtea şi atâtea bătălii pentru câştigarea locului întâi la mâna şi la picioarele Ilenei mult râvnite şi de celebrul şi veşnicul său rival. Şi, aşa, cu un singur cap în funcţiune, Zmeul stă o secundă pe gânduri, se uită la noi şi începe să se desfăşoare la deal. Valea Zimbrului vuieşte şi se cutremură, de parcă cel Zmeu ar avea şenile. Se aude tocmai de la Rădeşti, unde locuieşte una dintre frumoasele Ilene răspândite de-a lungul şi de-a latul cestor ţinuturi fabuloase, cestor tărâmuri încă departe de Rău. Din câţiva paşi, Balaurul ajunge pe marginea noastră şi se opreşte. Opreşte şi flăcările. Tace şi se uită la Titi. Şi chiar începe să asculte lectura. Şi parcă regretă că despre el este vorba în carte, despre unul ca el. Şi noi începem să regretăm că nenea Zmeu nu se comportă ca un Zmeu. Nu are nici un farmec, aşa, cuminte şi cu minte. Sigur că da! Şi, ca să ne împace şi să-şi urmeze rostul, îl sâcâie şi-l provoacă pe Titi, fiindcă-i Titi-i cel mai Frumos-făt dintre toţi băieţii de sub gard. Acesta nu se lasă rugat. Se apropie de urechea cea trează a Balaurului şi-i şopteşte ceva. Zmeul izbucneşte în plâns. Şi, cu un huruit puternic şi sinistru, ca de tractor, se îndreaptă spre Rădeşti, de unde se aude fanfară de nuntă şi unde văd că se duce şi bădia Fluture, şi tata, şi mama, şi alţii, şi alţii... aşa, ca o apă care nu se varsă nicăieri! Cică se cunună Ileana Cosânzeana cu fratele cestui Zmeu înlăcrimat!... Sigur că da!... Titi ne priveşte uluit. Suntem departe, într-o carte, mereu în altă şi în altă carte!... Mai târziu, mergem la înmormântarea Făt-frumosului Cititor!
Apa care nu se varsă nicăieri (II) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
