Vestea că a murit primul Cititor al Copilăriei mele vine ca un trăsnet din senin. Maică-sa, ţaţa Măndiţa, plânge în hohote şi se uită în sus. În Sus, spre Miazănoapte, dar şi în Sus, spre Cer, adică. Pentru că din Sus trebuie să apară maşina cu sicriul în care Titi tace pentru totdeauna, sfărmat de tractor. Plânge în hohote şi umblă de colo-colo, pe aria/maidanul din faţa casei sale şi a lui moş Vasile Mihai. Eu stau după gard, în grădina mamei şi a lui tata, şi mă uit la plânsul ei, la zbaterea sufletului ei, la mişcarea fără sens a mâinilor, la trupul firav al femeii care a dat viaţă tânărului din sicriu, şi căruia un tractor i-a dat moarte, pe-o coastă şi pe reavănul unei arături şi al unei întâmplări nefaste!... (plânsul ei încearcă să mă doboare, dar nu reuşeşte! pentru mine, moartea lui Titi a sosit ca o curiozitate, ca o încercare de a începe să înţeleg frumuseţea, dar şi deşertăciunea vieţii, adică a distanţei dintre cântecul de leagăn şi prohod!... şi iată cum această încercare/verificare începe cu Aria Aşteptării din Simfonia Morţii pentru Mamă şi Durere... în "la" minor, desigur!... şi iată cum aud un huruit de motor dinspre-n Sus, apropiindu-se, apropiindu-se...!... şi iată cum văd că-i un atelier mobil, din care câţiva flăcăi apucă sicriul cu Titi şi-l dau jos, pe Aria Aşteptării, adică pe maidanul jocurilor noastre Nemuritoare!... şi iată cum duc sicriul în casă, şi cum vin toţi în jurul lui, să-l vadă pe cel care este-n el, chiar dar nu mai este!... iată, îi văd surorile cernite: Zânica, Tincuţa, Minuţa, Mariana...!... i-l văd şi pe fratele Victoraş, încremenit de tristeţe!... îi văd pe toţi apropiaţii şi depărtaţii lui!... iată-l şi pe taică-său, bădia Iancu Cujbă, frângându-şi mâinile arse de soare şi de atâta muncă pe coclaurile proaspetei Gospodării Agricole Colective!... toţi se opresc oleacă lângă sicriul pus pe masă, şi nimănui parcă nu-i vine să creadă că i-a fost şi ne-a fost luat Cititorul de Atunci, când Zmeul ieşea din râpă ca un tractor, şi Titi l-a convins cu o singură şoaptă că Ileana l-a părăsit şi pe el şi pe Făt-frumos!... şi toţi pun mână de la mână, ochi de la ochi, suflet de la suflet, pâine de la pâine, sare de la sare, plâns de la plâns, amintire de la amintire... şi priveghează in/utilitatea cestei Veşnicii, şi încep să pregătească şi să gătească toate cele trebuincioase comândului de peste trei zile şi trei nopţi!)... Sigur că da! Nenea Gigi Avădanei, soţul Tincuţei, se apropie de mine şi-mi spune ceva! Înţeleg... şi aud lacrimile cum cad în jurul lui Titi şi cum se duc, aşa, ca o apă care nu se varsă nicăieri!
Apa care nu se varsă nicăieri (III) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
