Sigur că da!... Dangătul clopotului bătut de mine (şi de moarte) se loveşte de dealul Rădeştilor şi se sparge într-o tânguire şi într-un vaier fără cusur. Se sparge în mii şi mii de firimituri şi se întoarce pe deasupra satului, pe sub sat şi prin sat, parcă încetinindu-şi vocalele... (u! a! u!)... uite-aşa, să nu tulbure liniştea din sicriu, să se audă bocetul ţaţei Măndiţa, să se audă lacrimile sfârâind pe lutul prispei, să se audă indiferenţa Veşniciei aduse de tractor. Aşa, ca o apă care nu se varsă nicăieri, dar izvorăşte continuu, durerea vibrează în suflete, în trupuri, în şoaptă, dar şi în câte un strigăt al neputinţei, din când în când. Câteva păsări ne/călătoare tac în mărul cel acru şi gata de floare. Îşi mişcă pliscurile în sus şi-n jos, la stânga şi la dreapta, îşi lasă trilurile să curgă printre muguri şi printre frunze, să se adune la scara prispei şi să înceapă şi ele să plângă oleacă la capătul celui somn fără capăt şi fără vis. Câteva fire de fum îşi încetinesc înălţarea prin cele grădini, de parcă ar vrea să-şi aştearnă genunchii şi rugăciunea întru memoria celui care trebuie să plece dincolo, acolo, adică la cimitir. Parcă şi grădinile se apropie mai mult de ogradă. Grădinile-s grădinile prin care a trecut şi din care a cules poame tânărul şi primul meu Cititor trecut în trecut, adică în viitorul de dinainte de naştere. Grădinile-s ca nişte cărţi de rugăciuni. Grădinile-s grădinile (de) după gardurile cărora ne-am jucat şi ne-am hârjonit atâţia ani/lumină, ne-am ascuns şi ne-am căutat, ne-am căutat şi ne-am găsit... şi, iată, băiatul cel mare al lui bădia Iancu Cujbă cum începe să plece şi să se ascundă definitiv!... Sigur că da!... Vaierul dă semne de moarte, moartea dă semne de vaier... se face seară, prima seară a lui Titi în sicriu, în casa coborârii sale pe lut!... Iată, mă reped la clopotniţă şi bat clopotul! Vuietul se desfăşoară spre toate culmile din jur, sună ca o chemare acasă tocmai de/pe coasta unde tractorul s-a răsturnat peste viaţa tânărului cavaler de Carte şi de Zimbru!... Aşa se aude: "Hai, blânda mea singurătate,/ hai, lunga mea deşertăciune,/ să ne întoarcem cât mai este/ la miazănoapte miazăzi,/ să rostuim eternitatea,/ să batem clopotul, să sune/ de îndurare pentru ziua/ în care totul va pieri!/// Hai, blânda mea deşertăciune,/ hai, lunga mea singurătate.../ suntem pe malul unei clipe/ în care totul a murit.../ ne cer tăcerile moldave/ şi mahalalele uitate,/ unde şi luna şi ţăranii/ respectă băţul de chibrit!"... Aşa se vede şi aşa aude: ca o chemare acasă, ca o apă care izvorăşte continuu... şi nu se varsă nicăieri! Nu?
Apa care nu se varsă nicăieri (V) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
