Bună dimineaţa, bună ziua, bună seara!...Mă numesc Divina Tragedia şi număr 2016 ani...după H, bineînţeles! Sunt mulţi? Sunt puţini? Nu contează! Contează numai ce am aflat şi ce am făcut în toată această perioadă convenţională! Numai câtă viaţă şi câtă moarte am „mâncat” din mila Domnului contează! Numai cât de mult m-am sfădit/hârjonit cu Deşertăciunea contează! Fiindcă despre Iubire nu poate fi vorba! Aceasta, pur şi simplu, nu există! Cei care cred că au avut sau că vor avea parte de acest „sentiment suprem”, cum îl alintă naivii, se înşeală ca nişte sugari urlători după ţâţă când mă-sa umblă după fitness! Cum să existe aşa Ceva când pe spinarea/nădejdea unei inutile alintături se zideşte şi se lustruieşte continuu Palatul Minciunii? Cum să nu ţi se facă „rău” când auzi „ailaviu” pe la colţuri, însă protagoniştii se află în cea mai crudă confuzie universală? Cum să accepţi ceastă „dulce tortură”, cum iarăşi o poreclesc fazanii, când în numele şi-n prenumele „iubirii” s-au vărsat Niagare de sânge şi s-au înăcrit toate lunile de miere? Nu, hotărât lucru, nu există Iubire! Există numai surogate! Doar falsuri! Doar hibrizi!
Ieri, exact când lenea sufletească şi cerebrală invadează toate ungherele/firidele Alcătuirii de tip „homo sapiens”...(între ora 0 şi ora 24, adicătelea)...păianjenul din cutia poştală mă fluieră şi-mi întinde un plic alb, scris cu negru! În plic – o coală neagră, scrisă cu alb! Şi citesc: „Niciodată n-am ştiut să-mi cultiv/păstrez iluziile, cum Cavalerul Tristei Figuri! Am horpăit din oala Zădărniciei, crezând că mi-a pus Dumnezeu palma pe creştet! Dar am realizat că sunt preferatul unui Univers indiferent, unui hohot sinistru al înstrăinării de Sine! Acel Sine candid, primordial, uitat în spaţiul/timpul Z! Am realizat, de asemenea, că pot fi foarte uşor păcălit, că mi se recomandă cianură cu gust de chiseliţă ori chişleag! Apoi, din ce în ce mai lămurit, am început să cred cu tot dinadinsul că nu pot iubi pe nimeni, niciodată...darămite să fiu fericitul a două, trei...iubiri paralele! Cum să folosesc ce nu există? Cum să dau mâna cu ciungul şi să fac maraton cu ologul? Decât să fiu cel plecat, nu-i mai bine să fiu cel rămas? Nu cumva plecarea e un caz particular al sosirii, şi invers? Nu cumva viaţa şi moartea sunt un fel de joc stupid de-a cererea şi oferta? Chichirezu-i că moartea durează doar o secundă, iar viaţa-i lungă până la saturaţie! De fapt, cam aşa s-a pe/trecut toată viaţa: Nu cumpără nimeni. Privesc ofilit/ plecările voastre prin curte./ Iau viaţa în spate ca pe-un vârf de cuţit/ şi o duc la obiecte pierdute!”...
Spuneţi şi dumneavoastră: după o astfel de scrisoare „alb pe negru”, eu, Divina Tragedia, pot să mai cred în Iubire? Sigur că nu! Nu?
