Mă duc până la Maria. Maria stă pe partea cealaltă a uliţei care desparte cătunul în două părţi egale, mici, liniştite, feerice, dar destul de încăpătoare pentru atâta şi atâta dumnezeire. Amândouă părţile se află la marginea cătunului. Altfel zis, acest loc sfânt şi binecuvântat nu are mijloc. Uliţa-i aşa de scurtă, încât nimeni nu se poate lăuda că iese...la drumul mare. Aşadar, nu am de mers mult până la Maria. Uite, nici nu plec bine din ogradă, că am şi ajuns! Am ajuns cât ai spune Maria. Şi nu-i musai nevoie să bat la poartă sau să strig, deoarece femeia umblă pe prispă. Udă muşcatele şi oleandrii. E frumoasă Maria. E seară. E duminică. Îmi face semn să intru. Intru, o salut, mângâi câinele şi mâţa. Aproape unul de alta (sau alta de unul) ne aşezăm şi credem că trebuie musai să vorbim vro două cuvinte, că doar n-o să stăm aşa. Eu chiar am să-i comunic ceva, că de asta am bătut uliţa până în ograda ei doldora de dumitriţe şi septembrie patriarhal. Când dau să încep a-i spune ce am de spus, ea mă opreşte şi intră-n odaia din sus. Iese cu chiseaua plină cu dulceaţă de cireşe amare, cu două linguriţe şi două ulcele cu apă din fântâna cu gura în jos, care locuieşte-n stânga bătăturii şi ne priveşte susurându-şi izvorârea înaltă. Îi mulţumesc frumos, chiar dau să-i sărut mâinile, chiar mi le întinde ca pe două ofrande, chiar aşez câte un sărut pe fiecare, chiar simt că am depăşit al nouălea cer, chiar tremur ca frunza salcâmului din poartă, bătrân şi spre-ngălbenire autumnală. Când iar dau să încep a-i spune ce am de spus, se ridică de lângă umărul meu stâng şi de lângă inima mea dreaptă, întră în odaia din jos, întârzie puţin, cam zece-cincisprezece minute...şi iese zâmbind, cu-n maculator la subsuoară. Nu se mai aşează alături. Nu mai am răbdare. Şi îi zic: „Te rog foarte mult, mâine, dimineaţă, mergi cu mine la cules?”...Înainte de a-mi răspunde, deschide caietul şi citeşte: „coboară toamna! iar coboară! ah!/ nu este geamăt şi nici strigăt nu e!/ e o silabă care ţine-n şah/ cuvântul meu cu miros de gutuie!// şi se anunţă brumă şi se mai/ anunţă un turnir de crizanteme!/ aşteaptă lănci şi mai aşteaptă cai.../ şi eu – heraldul gloriei supreme!// ah...ce frumoasă-i toamna care suie/ aroma-n fructe, care ţine-n şah/ cuvântul meu cu miros de gutuie/ şi bruma mea de nemurire! ah!”...Tace. Închide maculatorul şi tace. Tac şi eu. Dumitriţele dau năvală. Se apropie de noi, se caţără pe noi. Am trecut de al nouălea cer. Doamne, ce vârtej de culori şi de miresme tulburătoare! O aud: „Da, mâine, dimineaţă, merg cu tine la cules!”...(stai să mai vezi şi să mai auzi!)...
Două zile cu Maria la cules (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
