Cum să nu-i rămână ugerul gol, dacă-l sugea viţelul pe tot? Şi vaca păştea, tot păştea...ca să umple rezervorul din nou, continuu, nu? Şi doar zicea biata mamă: ai grijă, nu cumva să-l scapi pe „frate-tu” la supt, că iei pasul şi lovitura, dăm pacea pe gâlceavă şi cinstea pe ruşine...şi stai flămând, de-or să te râdă oamenii şi-or să spună că semeni cu-un sac de box, dezumflat!...Zicea, sigur că zicea de fiecare dată, când plecam cu Gălbiniţa sau cu Florica la paştere-n coclauri! Dar cine să audă şi să bage la cap, dacă eu mă gândeam numai la hârjoneală, numai la Robin Hood, numai la Winnetou, numai la năzdrăvăniile lui Ion Creangă...şi la trifoiul cu patru foi...şi la codanele (mai vlăjgane sau mai zgâtii) aflate şi ele cu văcuţele şi cu căpriţele şi cu oiţele...şi cu alte şi alte trebuşoare importante prin râpi, prin zăpodii, prin vâlcele, prin haturi şi prin sihle...prin mijlocul şi pe marginea Uitării, celei mai frumoase şi ademenitoare Uitări?! Toată ziulica, la modul foarte serios, făceam concursuri de căutare şi aflare a cât mai multe fire de trifoi cu patru foi, să avem noroc în viaţă şi în dragoste, deşi nu prea ştiam cu ce se mănâncă nici una, nici alta!...Şi caută, şi caută...şi află, şi nu află...! Şi-n toată vremea asta, „fratele” viţel dădea iama la ţâţele lu’ mă-sa...şi gata cu pacea şi iubirea maternă! Când vedeam că ugerul era ca o cameră de bicicletă cu pană, mă gândeam la varga de corn, la ocara ce mă aşteaptă, la perspective...la orizont şi la viitor...îmi făgăduiam să mă fac haiduc, să fur de la înstăriţi, să răpesc şi să belesc boieri...să nu mai umblu aiurea prin trifoi, după cai verzi...să azvârl cât colo „Don Quijote de la Mancha” şi „Alei, codrule fârtate!”...Sigur că da! Şi să citesc cel mai frumos pre/text despre Uitare, găsit în „Moromeţii” din biblioteca lui Costică Boza...ehei!...Dumnezeu să-l ierte!...că tare multe cărţi ne mai arăta şi ne mai recomanda Atunci, înainte, cu mult înainte de începerea Uitării!
„şi ce frumos...să stai pe marginea uitării/ de nicăieri şi de acum şi de atunci.../ şi să spui plânsuri printre gene ambigene,/ din suflet mult şi din irisuri foarte lungi!// irisuri lungi şi verzi şi negre şi păcate,/ irisuri smulse din uitare până când/ tot ce se vede-i ofilit şi n-are unde/ să se ascundă...şi rămâne lebădând!// s-aude spaţiul cum dă timpul înainte,/ s-aude timpul cum dă spaţiul înapoi.../ şi eu aud, şi tu auzi...ce conjugare/ şi ce declin într-un trifoi cu patru foi!// s-aude şoapta sentimentelor uzate,/ se vede umbra cărnii noastre...oare-a fost/ ceva mai sfânt decât atâta aşteptare/ care ne ştie toată moartea pe de rost?!//...(Publicitate: „tu ai venit din mijlocul uitării/ şi eşti exact în mijlocul uitării/ nu ai aproape şi nu ai departe/ pui moarte-n viaţă şi pui viaţă-n moarte!” – Iolanda Cremene)...!
