Omul din titlu stă-ntr-o cocioabă, pe strada Păpădiei, la numărul 13 bis. Nu are nici un fel de nevastă. Ultima-i jumate, Maria Prăpăd, fostă Mohor, a şters-o de pe suprafaţa Pământului. Acu stă la doi metri sub sol, într-un loc special şi mult mai confortabil decât cel în care şi-a trăit/mâncat zilele şi nopţile în compania dragului de Costică. Altfel spus, din dorinţa unui echilibru stabil, ea i-a ronţăit zilele lui, iar el i-a consumat nopţile ei. Însă dumneaei, fiind mai slabă chimic şi fizic şi sufleteşte şi mental şi sentimental, a dat colţul la ora douăsprezece şi un sfert, duminica trecută, în faţa bisericii „Sfânta Lene şi Marele Mucenic Somn”, când se ruga pentru fidelitatea şi imunitatea straşnicului său bărbat/soţ de mai sus. Bădia Costică nu are nici un fel de copii. Primii patru, două fete şi doi băieţi, zămisliţi cu prima nevastă dintre cele trei, au plecat cu tot cu maica lor, suprasaturaţi de duritatea stâlpului cocioabei, de regimul draconic impus în familie, dar şi de exigenţele educative ale lui Prăpăd. Următorii doi, doi băieţi, plămădiţi şi frământaţi cu a doua nevastă, au plecat tot la fel, lăsându-l cu ochii în lună şi-n soare. Ultimii doi, două fete, procreate cu ultima nevastă, Maria, s-au cărăbănit la cules peste hotare, s-au măritat...şi cică nu vor să se mai vadă (în veac de veacuri) Patria din Ţara noastră. Maica lor a rămas lângă Prăpăd fiindcă îl iubeşte tare, până la moarte, ceea ce (s)-a şi dovedit în duminica trecută, la douăsprezece şi un sfert. Dar, în toată contra cestor neajunsuri/sinusuri/greutăţi existenţiale şi spirituale, bădia din cocioaba 13 bis e un cercetător asiduu al Neantului, un tip al scormonirii în detalii, în măruntaie, în amănunt. Iacătă ce text/ferpar a scris pentru ca să-l citească la mormântarea ţaţei Maria! „De-a lungul şi de-a latul vremelniciei mele/ am dat cu pietre-n cântec, în lună şi în stele,/ şi am zvârlit cu flăcări în ruguri şi în rugi,/ şi am furat cuvinte şi lacrimi de pe cruci!// Ce-i cu atâta lună?...(i-am zis în gura mare,/ iubitei mele)...uite cum umblă pe cărare/ şi-şi târâie bocancii, pândeşte, bate-n geam/ şi vrea să-i spun oleacă nişte Omar Khayyam!// Ce-i cu atâtea triluri? şi cu atâtea stele?/ (îmi tulbură iubirea, nu pot să dorm (de ele).../ ce-i cu atâtea lemne crucite în Mister/ când eu nu am căldură şi dârdâi în chiler?// Le dau la foc...să ardă, să piară toate, toate.../ (ce adevăr? ce lacrimi? minciuni!...eternitate?/ nimic mai fals! zvârl pietre-n iubire şi în geam).../ văz duhuri bune? rele?...Nimic!...doar lut Khayyam!”//...Sigur că da! Nu?
Mofturile şi nebuloasa lui Costică Prăpăd Scris de Ion Zimbru
