La pândă

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Recunosc! Sunt cel mai mare pânditor din partea de Sud a Universului de Nord! Şi nu de alaltăieri, de ieri, de azi... ci tocmai de când m-a dat mama de mâncare şi de băutură la indiferenţa marelui Anonim, la deferenţa micului Cunoscut şi la rapacitatea eternului Nimic!... Şi pândesc încet, corect şi insistent, din adăpostul luminii, din adăpostul întunericului, din adăpostul închipuirii, din cele mai fine şi mai greu de bănuit unghere al Deşertăciunii... poate-poate mă prinde Misterul în flagrant, mă bate la palmă, mă ocărăşte, mă pune la colţuri, îmi scade nota la purtare, îmi spune că nu-i frumos să iscodesc intimităţile Neantului umplut cu de toate pentru toţi, că e ruşinos să-mi întrebuinţez sufletul şi mintea şi inima şi ne/simţirea pentru o banală Sonată a Lunii... când Sonata Nimănui se comportă şi se fasoleşte şi se află la îndemâna Oricui!... Dar cine să asculte? Şi cine să-şi tocească genunchii în rugăciune de iertare? Cine că-şi mărturisească păcatul de a fi exact Aici şi Acum, greşeala de a-ncerca să scotocească, să cotrobăiască şi să cerceteze stamina şi pistilul Universului plin ochi, până la refuz, cu Mizerie şi Candoare, deopotrivă? Cine să facă toate acestea când Pânda-i singura Lege a Vieţii şi a Morţii, deopotrivă? Leul pândeşte gazela... şi-o haleşte! Altfel nu are cum să existe! Vulpea pândeşte raţa... şi-o papă! Altfel nu poate trăi!... Timpul pândeşte piatra... şi-o sfarmă! Totul pândeşte Orice... şi-şi asigură un loc mai în faţă, în marea bătălie cu Supravieţuirea!... Ofrandă şi Osândă concomitent, nu?

„De dimineaţă până-n seară stau la pândă,/ să văd cum vine din adânc... primul să văd/ alcătuirea-i goală, singură şi blândă/ cum bate-n geamuri, toată fără îndărăt!// Şi cum pe prispă stă oleacă şi mă roagă/ să mă dau jos din visul sec şi să-i deschid/ că vrea o noapte de iubire şi de joacă/ lângă tăcerea des-cântată de la schit!// Lângă tăcerea-n care clopotul adună/ (spre început) atâtea suflete şi voci.../ să auzim o steauă proaspătă: ce Lună!.../ cum să nu plângi şi să nu vrei să nu te joci?// Cum să nu stai (frumos) la râvnă şi la pândă?/ cum să nu zici Sonata Lunii, aşteptând/ această noapte de ofrandă şi osândă?.../ cu tot cu schit, să vezi cum umblă pe pământ!”//... (Publicitate: „orbul trece prin toamnă/ ca şi cum ar vedea piaţa plică cu crizanteme/ apoi se loveşte de marginea oraşului/ şi se întoarce zâmbind:/ asta este umbra mea/ asta este umbra cuvintelor mele!”/ - Iolanda Cremene)...!

Citit 474 ori Ultima modificare Luni, 24 Octombrie 2016 18:49

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.