Din Rapsodia Românească/ foarte puţin a mai rămas...
(nişte slinoşi de peste hartă/ i-au azvârlit grohăituri
pe lung, pe lat, pe frumuseţe,/ pe ochi, pe frunte, pe grumaz)...
nu mai auzi nici nai, nici fluier.../ plăteşti cu viaţa şi înduri
zoo-urlări ţicnito-forme/ prin schizoizi cu timbru dur,
grave răcniri demo-tălâmbe/ prin guri spurcate şi-anverguri
cât să dărâme toată Ţara/ cu Suflet sterp şi Cap mahmur,
cu hoţi şi cu mânjiţi pe Capră,/ cu şmecheri şi caricaturi!
Şi, peste-acestea, vro idee/ că nu-i decent, că nu se face
să ruinăm patriotismul/ şi să călcăm peste morală?
visuri-candori autohtone?.../ mândrii din vremuri geto-dace?...
nici pomeneală!... doar emfază,/ smintire şi maimuţăreală,
doar im-portanţi prin fals metodic,/ prin plagiere-amăgire,
carierişti impardonabili,/ insaţiabili până-n moarte,
şi mincinoşi imprevizibili,/ şi farisei prin cimitire,
trândavi eterni, incalculabili,/ fără ruşine, fără carte!
Şi se dă (zilnic) dezlegare/ la im-precis şi la im-pur...
(aşa, să simtă indolentul/ că stă în elementul lui,
că poate-nfrânge tot pământul,/ că-i cel mai mare dimprejur
şi că-i scârbos indiscutabil,/ impunător incult, haihui)...
dar nu se dă nici o poruncă,/ nici un semnal, nici un ucaz
de alarmare, de grăbire/ la uşi, la geamuri şi la porţi,
la drumul mic, la drumul mare.../ să adunăm ce-a mai rămas
din ceastă Ţară-nstrăinată/ cu tot cu vii, cu tot cu morţi!
Măcar tu, Doamne, dă chemare/ celor puţini...(care mai cată
cu ochii năpădiţi de lacrămi, să scoată ţara din trădare)...
să se îndemne, să se strângă,/ aşa, cum cercul drept pe roată,
şi să azvârle imbecilii/ tocmai în groapa cu murdare!
Măcar tu, Doamne, înc-o dată,/ porneşte Sufletul şi Gândul
cestui Popor aflat în silă/ şi-n rătăcire, fă-l să-şi crească
lemne de fluier, de vioară,/ de casă... iartă-l învăţându-l
să mai salvăm cât se mai poate/ din Rapsodia Românească!