Sigur că da! Mihai Eminescu. Şcoala 28. Mihai Eminescu. Pentru că, fără nici o falsă modestie, oamenii din băncile şi de la catedrele acestui lăcaş de învăţare şi de formare şi de instrucţie şi de cultivare şi de desăvârşire... sunt surprinzători în tot ce fac pentru a-(şi) respecta numele şi prenumele şi renumele celui care nu-i altceva decât un Semn de Circulaţie prin Universul Poeziei şi al Candorii. Sigur că da! Surprinzători prin delicateţea şi eleganţa pe care o întrebuinţează în toate orele de clasă şi în toate întâlnirile din Bibliotecă! Surprinzători... pentru că se străduiesc să înveţe şi să priceapă pe dinăuntru Poezia lui Eminescu, nu doar pe dinafară! Dar şi pentru că elevii cuminţi şi cu minţi strălucite au inimi mari cât statuia Poetului din Parcul Poetului, au frunţile senine şi înalte tocmai până „La steaua...”, tocmai până în Centrul Nevăzut al Demiurgului care nu a vrut deloc să asculte rugămintea Geniului, adică să-l dezlege de Nemurire şi să-l uite/lase printre Muritori măcar „o oră de iubire”!
Sigur că da! Inocenţa acestor copii/elevi le asigură sinceritatea şi curajul de a fi cei mai buni dintre cei mai buni, de a-şi depăşi emoţiile lângă Măreţia Statuii şi de a „lovi” cu armele fine ale „Criticilor mei” în ipocrizia criticilor Lui! Şi de a fi pe acelaşi piedestal cu minunaţii actori şi cu minunatele actriţe ale Teatrului Dramatic gălăţean, teatru purtător al numelui actriţei care avea să-l admire pe Poet când acesta era sufleor în celebra trupă Fani Tardini Vlădicescu! Şi de a fi aplaudaţi de gălăţenii iubitori ai Poeziei eminesciene! Şi de a ne determina şi pe noi, cei „lămuriţi” de grija Statului pentru Cultură, să credem că nădăjduirea nu s-a sfârşit şi că, vorba poetului/magistrului Mihai Ursachi într-o Conferinţă de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, „lui Mihai Eminescu nici nu-i putem lua nimic şi nici nu-i putem da nimic”! Şi de a fi îmbrăţişaţi de Respectul definitiv pentru Poetul/ Gazetarul muncitor până la Moarte! Şi de a lăsa o floare lângă Poetul înmărmurit, măcar de două ori pe an! Şi de a nu ne goli niciodată de Dor! Pentru că „tot astfel, când al nostru dor/ pieri în noapte-adâncă,/ lumina stinsului amor/ ne urmăreşte încă”!... Sigur că da! Nu?
