Cum scriam în gazeta de ieri, m-a împins michiduţă, adică sfânta mea naivitate, să intru-n rămăşag cu planta exotică a epitropului Ion Emil Batog, ori, mai clar, să pariez cu epitropul autohton al plantei exotice, adică să mă spânzur în termen de trei zile, dacă celebra vegetală îşi revine în termen de treizeci de zile!... Sigur că da! Iată, mai e o singură zi până la scadenţă! Exotica nu dă nici un semn de moarte, iar eu simt deja că trebuie să mă consolez cu gândul că am pierdut astă prinsoare! Prin urmare, mă apuc să întocmesc o scrisoare/explicaţie de adio, că nu pot pleca fraudulos din lumea asta plumburie, într-o lume luxuriantă, într-o lume în care serafimi de serviciu mă vor bâţâi toată ziulica-n scrânciob, şi toată nopticica-mi vor cânta de dor şi de pahar şi de lene, şi toată moartea-mi vor zice despre viaţă fără de capăt şi fără de cusur! Scriu determinat şi foarte curajos! Şi parcă nici nu-mi pasă că mai am oleacă şi gata... pa! pa!... tu! tu!... s-a terminat cu necazurile, s-a sfârşit pe/trecerea prin anarhia terestră modernă şi contemporană şi mitocănească! Scriu cu simţ de răspundere în faţa ştreangului inexorabil! Şi chiar mă gonflează surâsul când mă gândesc la tândălirea postumă, la coruri şi liote de arhangheli ţinându-mi hangul prin raiuri atât de mult râvnite, pândite şi aşteptate... şi câştigate prin pierderea unui banal rămăşag! Scriu că nădejdea dată în muguri! Scriu cu siguranţa celui care mai are câteva ore şi scapă de hachiţele democraţiei libidinoase şi periculoase pentru toată Seriozitatea Divină! Scriu cu certitudinea celui care, în sfârşit, are posibilitatea să plece din raza de acţiune a măscăricilor şi teroriştilor democraţi!... Şi ce scrisoare de adio! Parcă nici nu-mi vine să mă mai spânzur când văd ce manuscris de rămas bun, câtă consolare cer celor rămânători, cât de mult îi rog să-şi vadă de treabă, de uitare, să câştige la 6 din 49, să nu se bage niciodată-n rămăşeli păguboase, cum am făcut eu! Şi să-şi amintească totdeauna de celebra butadă a lui Philippe Geluck: „Când eşti mort, nu ştii că eşti mort. E greu doar pentru ceilalţi. La fel şi când eşti prost”!
Gata... scrisoarea de adio-i gata! O citesc o dată, de două ori, de trei ori... nu care cumva să conţină vrun defect, că eu sunt în stare să mă spânzur pentr-o greşeală de culegere sau de altă natură! Chiar îmi dau şi vro câteva zeci de lacrămi când mă gândesc la cei care vor citi scrisoarea-testament, mai ales că are suprafaţa de doi pe unu, adică doi metri înălţime şi un metru lăţime!... (Stai să vezi!)...
