Epitropul Ion Emil Batog se pregăteşte să înceapă să-mi spună ce are de spus în acest moment-cheie al ne/fiinţei, în acest început de final, în această clipă foarte importantă dintre toate clipele ne/observate până acum! Se pregăteşte cu delicat simţ de răspundere: se îmbracă în vestminte tipărite după cea mai elegantă/fină croială din i/realul imediat, adică fără culoare, fără stridenţe, fără etichete şi fără vro altă ceva care să sară în ochi; se încalţă cu cizme din piele de zimbru rar; îşi pune cravata păstrată special pentru evenimente de acest gen; îşi clăteşte ambele palme în apă neîncepută; îşi pune inelul/sigiliu; îşi face nouă semne de cruce; se închină de nouă ori, cu faţa-nspre salcâmul aşteptător! Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic... [ori, mai bine spus, ca şi cum urmează să nu se (mai) întâmple nimic]... îmi cere scrisoare de adio, îşi drege glasnicele şi începe să-(mi) citească ce am fost în stare să alcătuiesc! Pe măsură ce trece cu ochii peste cei doi metri pătraţi de manuscris, se luminează la chip, chiar zâmbeşte, dar fără să se uite la mine măcar o secundă! Termină de parcurs epistolia-testament şi-mi azvârle vro câteva vorbe lămuritoare/, dar la fel de importante/delicate pentru continuarea şi pentru desfăşurarea evenimentului în curs: „Ai avut foarte mare noroc de planta asta! Fără ea, erai mort! Adică viu fără nici un rost! Poţi să te consideri cel mai fericit că nu ai câştigat prinsoarea cu mine! E cea mai frumoasă pierdere din tot ce ai pierdut până acum! Acum, înainte de Marea Înfăţişare, cum zice Magistrul Mihai Ursachi, trebuie să te comporţi ca atare! Adicătelea, dacă nu ştii, trebuie să mănânci şi să bei tot ce vrei, tot ce-şi pofteşte coasta dumneata! Am nectar şi ambrozie, am cidru, am licoare specială din smochinul edenic, am şi agheasmă trasă de două ori, am pectoral de urs şi deltoid de mistreţ! Şi am şi inimioară de măcăleandru! Şi femur de bâţâitoare! Şi rânză de grangur! Am, adică, aproape toate componentele celor căutate şi ucise şi de/scrise de tine mai demult, când credeai că eşti nemuritor! Uite, am pus Masa cea Mare taman aici, lângă planta salvatoare! Uite, particip şi eu, stau şi eu la Masa de Adio! Şi încă mai trebuie să ştii ceva! Trebuie, înainte de această ultimă Masă, înainte de ce urmează să (nu) se mai întâmple după această Masă, trebuie să ştii că Moartea durează cât drumul până la Naştere, trebuie să stai în genunchi pe Altarul Poeziei şi să spui că Aici hodineşte Roaba lui Dumnezeu, Privighetoarea!”... (Stai pe loc, să vezi!)
Un rămăşag pierdut şi o execuţie nereuşită (V) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
