Acest sat de la marginea de sus a Universului, acest sat cu nume foarte ciudat, dar şi foarte frumos, acest sat cu cimitir mai mare şi mai des şi mai mult decât satul, acest sat fără hartă şi fără tristeţe şi fără nimic în plus, acest sat uitat, acest sat scăpat de sub controlul operaţiilor şi oglinzilor divine, acest sat din care ieşi exact în clipa când intri, acest sat unde viaţa şi moartea stau pe prispă la taifas, picior peste picior peste picior peste picior...acest sat de lângă marginea spaţiului şi a timpului, de lângă inima inspiraţiei şi expiraţiei domnului Necunoscut, acest sat... (Miroasa)...mă primeşte fără rezerve, îmi drăgăneşte zmeul, ne dă lapte şi scrob, ne spune să stăm aici măcar în viaţa şi în moartea asta!...Ehei, mânca-o-ar lupul de locomotivă, că tare mai fluieră şi tare mai trece în trecutul visului meu de a o vedea, de a-i admira tren(a)...!...Sigur că da! iată, mergem pe lângă cimitirul din ce în ce mai stăpân pe situaţie...(Stafie este numele preponderent al oamenilor aici locuitori)...şi ne crucim în faţa castelului de pe moşia lui Mironescu! şi ce alură medievală pe acest domeniu fabulos! şi ce straniu fără cusur!...Iată, chiar în acest castel o să stau cu tata, să ne hodinim şi să ne adăpostim, mai târziu, peste câţiva ani, când va să vină de la Bârlad, cu pâine în sac, iarna, aşa, nu cumva să credem noi, copiii, vreodată, că murim de foame, că părinţii noştri, Gheorghe şi Rucsanda, nu ştiu şi nu pot să ne aibă grijă de copilărie!... Iată, aici, în această vie nobilă, peste mulţi ani, am să vin tocmai din Galaţi, cu Ion Mihai, băiatul lui nea Alec şi al Domnicăi de peste drum, să furăm struguri!...Iată, la şuşmeaua asta am să mă clătesc pe ochi şi pe picioare, mai târziu, peste mulţi ani, în veşnica mea alergare spre gara cu tren şi fără tren, spre gara în apropierea căreia va să fie o cruce cu numele primei mele iubite, care s-a sinucis fiindcă nu a putut să mă mai iubească fără s-o iubesc!...Iată, sub acest copac uriaş şi parcă veşnic am să stau, mai încolo şi mai târziu, şi am să-mi aduc aminte cea mai frumoasă poezie din lume! din lumea mea, adică!...Iată, pe acest drum cu o mie şi una de veşnicii pe secundă, am să fiu fugărit şi înspăimântat de câinii unor ciobani rezemaţi în ciomege colosale şi în gânduri fericite!...Iată, pe aceste coclauri am să vin şi am să mă laud Nimănui că Aşteptarea Ei mă urmăreşte şi-mi spune că n-o să-mi fie ruşine niciodată să mă uit în oglindă şi să-mi amintesc..."eu Sînt cel ce Sînt!"...
O mie şi una de veşnicii pe secundă Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
