În braţele marelui Nimic

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Iată, sub acest fag imens, pe care pot să mă sui şi să mă duc tocmai la marginea cealaltă a Cerului şi tocmai la marginea cealaltă a Pământului, stau (după douăzeci de ani) şi primesc (nu ştiu de unde) cea mai frumoasă poezie despre trenuri şi gări: "Iar mâna mea-i din ce în ce mai rară/ în părul tău din ce în ce mai lung.../ poate aştepţi sau pleci în altă gară/ unde nu pot cu mine să ajung// Nişte oglinzi abandonate-n ciuturi/ îmi spun că sunt, că ai trecut şi speri/ să se răstoarne trenul meu cu fluturi/ şi să mă lase-n gara nicăieri// Se zdrenţuieşte umbra mea amară.../ nu mai fugi, superbolă amantă!.../ îmbătrânesc luminile în gară/ şi iar încep scrisorile să ardă!"...Iată, sub acest fag uriaş, în care sunt o mie de cuiburi şi o mie de păsări pe secundă, stau de viscol, de ploaie şi de frică (după treizeci de ani) când mă întorc de lângă linia ferată, unde se află crucea primei mele iubiri!...Iată, sătul de trenuri şi de aşteptare, stau sub acest copac încărcat cu o mie şi una de amintiri pe secundă pentru fiecare om care s-a oprit aici, să-şi tragă sufletul, ca şi cum s-ar opri să asculte o Filarmonică fără cusur!...Uite, sub acest arbore secular şi martor al dramelor şi tragediilor consumate pe aceste picioare de plai, stau (şi mai târziu) şi nu-mi vine să cred că, oricât aş da cu ea de pământ, Deşertăciunea se face mai multă şi mai amară şi mai indiferentă...pentru că-i lege, nu tocmeală, pentru că în biserici şi aiurea se vând iluzii şi baliverne despre viaţa de Apoi, se vând cu mormanul şi cu amănuntul în vreme şi în timp ce colţurile neantului sunt din ce în ce mai ascuţite şi mai pline cu flori de colţ de plastic, cu flori de colţ digitale, cu afurisenie, desfrunzire şi Niciodată...în loc să zvârlim securile de sub haină şi să ne punem inimile la loc!...Uite, încep să încerc să mă desprind de sub cel mai mare fag al vieţii, să mă desprind şi să plec spre locul cu toate casele la marginea satului, locul unde toate casele au cer la uşă şi sfidează Deşertăciunea!...Uite, şi acest copac mai are puţin de stat pe picioare! şi acest cimitir mai are puţin de trăit! şi memoria acestui loc mai are puţin de stat aici, în astă singurătate şi uitare, în astă definiţie a nimicului real/imaginar, deopotrivă!...Uite, chiar acum las în urmă aceste miracole şi deşertăciuni! şi nici măcar nu mă pot uita peste umăr!...Încet, încet...simt cum dispare mirosul de fum şi de cărbune, cum fluieratul locomotivei se stinge în braţele marelui Nimic şi cum, iată, începe altă/Cealaltă Aşteptare!...Sigur că da!

Citit 569 ori Ultima modificare Miercuri, 22 Februarie 2017 18:00

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.