Deosebit de celelalte şi oleacă mai tare-n vocală, un bocet ne atrage atenţia! Ne oprim şi ascultăm cu toată evlavia de care mai suntem în stare, cu tot respectul pe care eu şi prietenii mei l-am învăţat de la maicile noastre când le boceau pe maicile lor! Se aude ca şi cum n-ar veni de la câteva cruci distanţă! Se aude ca şi cum ar trece prin gardul din plăci beton/armate! Se aude ca şi cum ar veni din Afund! Ca şi cum ar veni din Slavă! Ca şi cum Ceva (o voce de femeie, în cazul nostru) ar fi citit dintr-o Carte nevăzută, direct din Văzduh! Ca şi cum Cineva ar fi Dictat, iar sărmana femeie ar fi Primit bocetul ca pe un mare Ajutor, ca pe un Gând curat, ca pe o Binecuvântare! Până şi lacrimile se aud cum cad pe lespede şi se rostogolesc spre Dunăre, spre Mare... ori se Înalţă în bătaia Soarelui, pentru ca să plouă mai Devreme sau mai Târziu! Cum şi atunci, demult, demult... când eram plini de Copilărie şi când, la vremuri de secetă, toate maicile şi toţi taicii noştri se adunau pe Dealul Ciorii, pe Valea Ciutei, pe Valea Zăpodiei, pe Dealul Băgăoanilor, pe Dealul Tâmpei... şi pe alte şi alte Dealuri şi Văi... şi boceau şi se rugau cu vorbe... şi Lacrimile se suiau la Cer, se înnorau şi fulgerau şi tunau... şi truditorii ascultau Ploaia! În genunchi ascultau Ploaia! Cu sufletele pe dinafară ascultau Ploaia! Cu inima largă şi mare cât o Casă plină cu Fete şi cu Băieţi! Cu sufletul bucuros cum grâul doldora de maci, cum salcâmii doldora de cuiburi şi de păsări şi de floare! Aşa ascultau! Şi chiar ziceau: „Mulţămim, Dumnezeule! La vreme de secetă... e bună chiar şi ploaia cu piatră!”... Şi toată zarea mea şi a ta şi a lui şi a lor se făcea numai şi numai curcubeu! Curcubeu drept şi/sau strâmb! Ca un fel de Răsplată a Treimii pentru Închinăciunea omenească! Şi ca un fel de Răsplată a omenimii pentru tot ce însemna Dumnezeire! Nu?
Sigur că da! Cum scriam oleacă mai înainte, auzim: „doamne, dumnezeule... eu am venit să mă rog la tine pentru ca să-l ţii în paza ta pe feciorul Ştefan... pe care mi l-ai luat în floarea vieţii... cel pe care l-a călcat trenul în gară la Folteşti... acel care era toată nădejdea mea la bătrâneţe... acel care cânta frumos pe dealuri şi pe văi... şi chiar şi tu ziceai că o s-ajungă mare... şi-n fiecare noapte mi-l trimiteai în visare... până când nu mi l-ai mai trimis în noapte aceea... apoi a venit jandarul şi m-a anunţat că Ştefan murit călcat de tren... ucigă-l toaca de tren!... te rog până la cer, doamne, te rog să ai grijă de el... şi spune-i c-am să vin şi eu... că am să-l văd în curând!”... (Stai oleacă!)
