* Unele dintre produsele din perioada „Epocii de Aur” au reuşit să facă faţă şi în capitalismul dezlănţuit * Maşinile Dacia, de la repartiţia pe ţară la cucerirea Europei * Din bicicletele Pegas nu se mai fac… mitraliere * „Portocala” românească şi vrejul de tomate * Electrocasnicele s-au cam „ars”, dar au rămas în „priză” cu economia de piaţă
Economia de piaţă adoptată la pachet cu democraţia a însemnat şi punerea mărcilor comuniste faţă în faţă cu marile branduri capitaliste. Destinul mărcilor a fost legat de cel al întreprinderilor de stat, iar acestea din urmă nu au avut, în general, o soartă prea bună. Dar în mentalul colectiv mai persistă încă amprenta unor mărci din perioada „Epocii de Aur”, iar unele campanii de marketing folosesc mai folosesc şi astăzi nostalgia clienţilor după unele produse comuniste pentru a promova noile branduri ale capitalismului.
Ne-am dorit o maşină
De departe, marca din perioada comunistă care a reuşit să facă o carieră de succes şi în perioada capitalistă a fost „Dacia”. Ce-i drept, chiar şi în 1968, atunci când prima Dacia 1100 ieşea pe porţile fabricii de la Colibaşi, licenţa era una franţuzească – Renault R8. Mai târziu, clasica Dacia 1300, demarată tot după modelul francez, a devenit maşina la care visa tot românul. Dar cum statul la coadă devenise şi el un… brand naţional, pentru o maşină se stătea, de asemenea, la coadă vreo cinci, şase ani. A te uita „ca la maşini străine” era o vorbă care, după 1989, nu prea şi-a mai avut locul. Supremaţia Daciei a fost repede doborâtă de cohortele de maşini aduse din străinătate. Dacia, revenită însă sub umbrela Renault, a reuşit, totuşi, să-şi ia revanşa. Dacia Logan a ajuns să fie maşina cu un ritm de creştere printre cele mai mari din Europa, iar uzina Renault este unul dintre „motoarele” principale ale exporturilor României.
Dacă este să rămânem în sfera automobilistică, să nu uităm de Oltcit, lansat la Craiova, în 1981, în urma unei colaborări cu Citroen. Chiar dacă iniţial era considerată o maşină „alta decât Dacia”, Oltcit-ul a fost până la urmă trasă pe dreapta. Fabrica de la Craiova a fost preluată de Daewoo, iar ulterior de Ford. Şi uite aşa, Oltcit-ul s-a dat de ori peste cap şi s-a făcut Ford B-Max.
O soartă mai puţin bună a avut Aro, singura maşină 100 la sută românească. Aro trecut şi prin agricultură, şi prin armată, dar şi prin şosele de zi cu zi. A fost o marcă foarte apreciată şi la export, iar prin anii ’70 a ajuns să concureze branduri cu pretenţii, precum Jeep, Land Rover sau Toyota. Aro a ajuns însă în şanţul unei privatizări discutabile, iar marca a rămas mai degrabă doar pe hârtie, deşi într-o perioadă s-a mai produs… în Cehia, de Auto Max Cech. În această toamnă se vorbea de relansarea mărcii, în colaborare cu Toyota, dar rămâne de văzut dacă afacerea va merge ca pe roate.
Bulă, bicicleta şi mitraliera
Unele dintre brandurile care stârnesc astăzi nostalgia sunt cele asociate cu copilăria, una care, chiar şi în timpul comunismului, îşi avea momentele ei de bucurie. Pionierii de ieri erau mai puţin preocupaţi de construirea socialismului multilateral dezvoltat, însă cu siguranţă ar fi făcut orice pentru a avea o bicicletă „Pegas”. Promisiunea unui asemenea articol din partea părinţilor a făcut minuni în motivarea elevilor la şcoală. Culmea e că „Pegas”-ul nu era menit să bucure copii, ci era o acoperire a producţiei de armament a uzinei de la Tohan. Cum nici măcar astfel de secrete nu puteau rezista prea mult, Pegas a devenit şi subiect de bancuri. Unul îl are protagonist pe Bulă, care tot încercând să-şi monteze Pegas-ul primit în dar de la Moş Gerilă, până la urmă se lasă păgubaş: „Oricum ai asambla-o, tot mitralieră iese!”. În fine, modelele „Pegas” au avut un mare succes, iar cele cu mai multe viteze erau privite ca veritabile minuni ale tehnicii. Cu toate astea, marca a fost pe punctul să dispară, asediată de tot felul de chinezării. Din fericire, bicicleta „Pegas” a fost salvată după ce, în 2012, doi oameni de afaceri au cumpărat marca şi au înfiinţat, la Bucureşti, Atelierele Pegas. Noile biciclete au fost restilizate, dar mai păstrează încă elemente din modelele care au făcut-o atât de îndrăgită.
„Mobra”, trasă pe dreapta de normele europene
La fel de celebră la „Pegas”-ul a fost motoreta „Mobra”, produsă la uzina Tohan. Ultimul model a fost Mobra Hoinar, oprit însă din fabricaţie în 1994, pentru că motorul nu corespundea normelor europene. A rămas în urmă o glumă amară: „Moartea sigură cu Cobra, dar mai sigură cu Mobra!”
Sucuri din "portocala" românească
Un alt capitol care stârneşte nostalgii este acela al dulciurilor şi băuturilor răcoritoare. Aici se mai trăgea cu ochiul în galantarele capitaliste şi aşa au apărut şi pe la noi produse-surogat. Brifcor, de exemplu, era băutura din „portocale” printre cele mai căutate. Denumirea sucului era, de fapt, acronimul denumirii originale – Băutură Răcoritoare Indigenă Fabricată cu Concentrat Original Românesc – şi nu avea nici urmă de portocale. Băutura a fost realizată de Institutul pentru Valorificarea Legumelor şi Fructelor, iar concentratul de „portocale” era realizat din macerarea a vreo 14 plante, culoarea fiind obţinută din banalul vrej de tomate. Din aceeaşi categorie au făcut parte şi clasicul Ci-Co şi Quik-Cola. Odată cu trecerea la capitalism, pentru aceste mărci s-au purtat veritabile bătălii prin instanţe, însă odată ce lumea a avut acces la mai râvnitele Fanta, Coca-Cola sau Sprite, au dat repede uitării mărcile din perioada comunistă.
Există însă mărci ale copilăriei socialiste care s-au dovedit imbatabile chiar şi în capitalism. Biscuiţii „Eugenia” sunt, de departe, în topul preferinţelor, iar posesia mărcii, de către o fabrică din Constanţa, s-a dovedit foarte profitabilă. De altfel, la un moment dat, se calculase în cei peste 50 de existenţă a mărcii se produseseră vreo trei miliarde de biscuiţi Eugenia. Atât de căutate au fost, încât mai peste tot au apărut „imitaţii”, sub alte nume, dar cu aceeaşi inconfundabilă formă alungită a biscuitului şi crema cu cacao.
Biscuiţii „Dunăreana”, o tradiţie pierdută
Preţul de pornire a licitaţiei pentru clădirea fabricii de biscuiţi este de 6.752.746 lei. Odată cu găsirea unui cumpărător interesat de teren, va dispărea şi clădirea construită în urmă cu 130 de ani. Istoria Fabricii de paste şi biscuiţi „Dunăreana” a început în 1893, când a fost înfiinţată de către Ludvig Iosiek. Secţiile de producţie erau dintre cele mai moderne pentru acea vreme, iar în timp renumele a fost consolidat. Fabrica „Dunăreana” a fost naţionalizată în 1948. În clădirea de pe str. Dogăriei nr.129 a funcţionat Fabrica de Biscuiţi „Dunăreana”. După 1990, fabrica nu a mai făcut faţă economiei de piaţă, iar marca a dispărut.
Un exemplu de relansare a unui brand din „Epoca de Aur” este ciocolata Rom. Drept e că, în ultimii ani ai comunismului, reţeta ciocolatei nu prea mai avea multe în comun cu cea originală, din 1964. Ciocolata nu mai avea nici urmă de lapte, iar crema „cu rom” era făcută din nişte înlocuitori. Cei de la Kandia s-au dovedit însă inspiraţi şi au readus ciocolata Rom în actualitate, reţeta fiind, desigur, readusă la parametrii de calitate fireşti. Spoturile publicitare ale ciocolatei au făcut referire tot la perioada comunistă. Iar, între timp, s-a diversificat şi gama, fără însă a apela la artificii inutile, iar consumatorii au apreciat acest lucru. Aşa că mii de tone de ciocolată „Rom” se produc anual.
Mentosana in corpore sano
Mentosanele erau printre puţinele feluri de bomboane la care şoimii patriei şi pionerii aveau acces în deceniile din urmă. Ce-i drept, nu tot timpul, pentru că, nu-i aşa, construirea socialismului cerea sacrificiu şi din partea tinerelor generaţii. Ce contează mentosanele date pe sub tejghea la alimentară faţă de viitorul luminos de dulce al patriei. „Mentosana in corpore sano!” spuneau tovarăşii latini. Dar, deşi la un moment dat păreau că au dispărut în vârtejul economiei de piaţă, Mentosanele n-au fost uitat la Galaţi. Fabrica Alex&Comp. produce Mentolate, adică tot un fel de Mentosane, iar acesta este chiar unul dintre cele mai apreciate produse. Alte vremuri, aceleaşi gusturi!
Viaţa cea de toate zilele
Viaţa cea de toate zile din perioada comunistă îşi avea reperele ei comerciale. Erai „cineva” dacă apucai să pui mâna pe un frigider Arctic. Electrocasnicele produse la Găeşti erau „valută forte” şi, dacă aveai alături de televizorul „Diamant” şi un radio portabil „Gloria”, te puteai considera un tovarăş supertehnologizat. Vechile mărci de televizoare şi aparate de radio româneşti au dispărut, acoperite de valul de electrocasnice revărsat din toate zările, de la mărci de prestigiu din vest până la ”râşniţele” fabricate „pe vapor” în cele mai obscure locuri ale lumii. Arctic a fost preluată de compania turcă Arcelik şi, din fericire, nu numai că au reuşit să menţină brandul pe piaţă, dar au început să producă nu numai frigidere, ci şi aragaze, maşini de spălat, hote şi chiar televizoare.
Bătălie mare a fost şi pe bunurile de larg consum. În materie de încălţăminte, era „bătaie” pe o pereche de pantofi Guban, Antilopa sau Clujana. Mărcile mai există şi astăzi, însă sunt destul de rare pe piaţă, iar mall-urile sunt pline de brandurile care îşi permit inclusiv politici de promovare peste puterile firmelor româneşti. Asta pentru nu mai spune de invazia produselor low-cost de prin China sau Turcia care lasă prea puţin loc pe piaţă mărcilor autohtone. Desigur, cum fie şi în epoca socialistă tovarăşele doreau să arate bine, cosmeticele Farmec sau Gerovital erau, pe cât de rare în ultimii ani ai comunismului, pe atât de apreciate.
Desigur, n-au putut ţine piept giganţilor cosmeticii internaţionale după ce aceştia au avut liber pe piaţa locală, însă mărcile, cu toate hopurile, au reuşit să reziste. Mai nou au început să-şi rediversifice gama de produse şi să concureze în materie de echilibru preţ-calitate produsele venite prin filiera occidentală.
Berea „Faleza”, la trântă cu multinaţionalele
Nu era cea mai bună bere din lume, dar berea „Faleza”, produsă la Galaţi, e una dintre puţinele mărci care au mai rezistat din vremea comunismului. Mai mult, a rezistat şi fabrica de bere gălăţeană, în ciuda asaltului multinaţionalelor, privatizarea în cadrul grupului Martens asigurându-i şi sprijinul în perioadele economice dificile. Desigur, faţă de acum 25 ani, berea „Faleza” de azi e mult mai bună decât cea de acum 25 ani. Asta pentru a nu mai pune la socoteală şi celelalte mărci care, între timp, s-au ridicat graţie fabricii de bere gălăţene. Vremurile nu sunt nici acum prea uşoare, dar berea încă mai curge la Galaţi.
Prin urmare, fie că vorbim de comunism sau capitalism, nimic nu se pierde, totul se transformă, mai ales în materie de pieţe de comerţ. Iar mărcile care au rezista 25 ani tranziţiei noastre spre o piaţă liberă au, sperăm, şanse să reziste încă măcar 25 de ani de aici înainte.
Ţigările „Carpaţi” şi restul lumii
Nu se poate face o trecere în revistă a mărcilor de acum 25 de ani fără a pomeni de ţigările „Carpaţi”. Mai ales alea produse la Sfântul Gheorghe. Cu sau fără filtru, cu sau fără „cioate”, ţigările „Carpaţi” ajunseseră veritabilă marfă „de contrabandă”. Pe la tutungerii se mai practicau listele de aşteptare şi îţi venea rândul odată la vreo lună, două să cumperi vreo 20, 30 de pachete, iar a pune mâna pe un bax de 100 de pachete însemna că eşti asigurat cu răbdare şi tutun mult timp, asta dacă nu alegeai să le vinzi la suprapreţ celor mai puţin norocoşi decât tine. La nevoie te puteai mulţumi şi cu un „Mărăşeşti” sau „Bucegi”, dar parcă mai bine mergea un „Snagov” sau un „Amiral”. Mai erau, pe cei care-i ţinea buzunarul şi ţigări mai cu pretenţii, superlong, precum „Doina” sau „Cişmigiu”, iar prin shop-uri se mai găsea şi „R.T.”, varianta românească a ţigaretelor de lux, menite să concureze chiar cu celebrul pachet de Kent. Cele mai multe din ţigările care se găseau în tutungerii erau însă de proastă calitate. Tutunul avea adesea gust de „şobolan pârlit”, iar filtrul se făcea dintr-un fel de şerveţele împăturite. Dacă fumai o ţigară „Record” sau „Top” erau atât de iuţi, încât, în comparaţie cu ele, un „B.T.” adus de la bulgari părea o adevărată minune.
Bune, rele, România avea în perioada comunistă şase fabrici de ţigări, dar toate s-au făcut „scrum” în perioada tranziţiei. Ca un memento, ţigările „Carpaţi” încă mai au căutare printre colecţionari. Pe site-urile de specialitate, un pachet de ţigări original, „de Sf.Gheorghe”, păstrat intact, poate sări şi de un milion de lei!
