De o mie şi unu de feluri sunt domnişoarele. Domnişoare de casă. Domnişoare de unică folosinţă. De folosinţă îndelungată. De uz didactic. De companie. De asalt. De treabă. De geaba. De... ştiţi dumneavoastră mult mai bine de câte feluri mai sunt domnişoarele pe mărgica asta de lut şi suprasaturată de convenţional, farafastâcuri, complezenţă, prefăcătorie, mişmaşuri...!... Însă, dintre toate şi printre toate, cea mai importantă mi se pare una, numai una: domnişoara de sticlă! Nu aceea controlată de sticla cu votcă! Nu aceea confecţionată din sticlă şi pusă drept bibelou pe cutare ori cutare piesă de mobilier! Nu aceea care lucrează la fabrica de pahare sau geamuri! Nu aceea care-i dă iubitului cu sticla-n freză! Nu aceea transparentă ca sticla! Şi nu aceea căreia-i sticlesc ochii după lene, lux, lăcomie şi laşitate!... Nu, nici una dintre acestea... ci numai aceea, de atunci, de acolo, care mi-a dictat o ciornă pe lut şi care m-a rugat să iau aminte cum că domnişoarele adevărate sunt cele fragile, imperiale, inflamabile, invulnerabile, impare... lecuitoare de libidouri şi cretinităţi masculine! Iată ciorna: „Grăbeşte-te încet, domnişoară de sticlă! Trebuie să rămână egal între aripile tale! Nu are rost să ajungi în lumea cealaltă, fără să te fi iubit cu picioarele goale! Ziceai că va veni o vreme ploioasă până la sfârşitul copacilor… chiar până când fiecare pasăre va umbla însetată, după apă vie, din fântână-n fântână! Şi mai ziceai că s-au înecat fântânile! Că toate s-au înecat! Şi că păsările zboară fără nici o oprire, nu au unde să se aşeze, fiindcă totul este gol şi totul este numai afară! Ziceai că nu mai există nici un înăuntru! Ziceai că este multă apă, foarte multă apă... însă-i numai apă moartă, numai apă moartă!... Hai să bem ploaie, doamnişoară de sticlă! Să bem toată apa moartă/murdară din lume, să pot desena cu picioarele goale un şotron pe pământul rămas fără nume!... Nu are rost să ajungi în lumea cealaltă, fără să te fi iubit cu picioarele goale în ţărâna şi pe ţărâna de la fântâna aceea, de demult şi de atunci şi de acolo, cu sălcii mafalde şi cu păsări haimanale! Grăbeşte-te încet! Trebuie să stea ploaia! Apele se vor retrage în cumpene şi-n ulcioare! Şi vor începe basmele pe faţa pământului! Toate basmele (se) vor porni pe faţa pământului!... Şi noi, numai noi, vom umbla cu fântâna, cu fântânile-n spinare!... Eu nu ştiu dacă vei primi această rugăminte, această rugăciune! Oricum, eu beau toată apa murdară din lume…!... Să fie curat, doamnişoară de sticlă! Să fie curat când vei ajunge şi eu voi fi fără nume!”... Nu?
